OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mihail Sebastian s-a nascut in 1907 intr-o tara ale carei contradictii sociale si culturale erau incomparabil mai mari decit cele ale Germaniei, exprimindu-se intr-un mod mult mai violent. O tara cu fisuri zgomotoase si, in mod corespunzator, cu oameni scindati, care visau cu placere la o Romanie Mare, tocmai pentru ca erau asa de nesiguri in ceea ce priveste identitatea lor nationala. intrebarea care ii macina pe toti suna in felul urmatorurmator: cum se poate ca un popor care in proportie de aproape o treime nu era constituit din romani in sens strict, ci din unguri, germani, ucrainieni, rusi, bulgari, sirbi, polonezi, turci si greci si, nu in cele din urma, din jumatate de milion de tigani, sa fie contopit intr-o natiune?

in ciuda sau poate tocmai din pricina faptului ca la 1919 Marile Puteri au dictat Romaniei semnarea tratatului minoritatilor, care le garanta acestora libertatea religioasa, instructia scolara in limba materna si drepturi egale, xenofobia a crescut asa de mult, incit Emil Cioran, viitorul renumit filozof si aforist parizian si, pentru o perioada, prietenul lui Mihail Sebastian, a putut sa afirme, in exaltatul si criptofascistul volum Schimbarea la fata a Romaniei, ca ura fata de straini este indisolubil legata de sentimentul national roman, reprezentind chiar materialul de coagulare a acestuia! Primii care au strigat in urma lui Mihail Sebastian „jidan fricos“ apartineau minoritatii grecesti! […]

Jurnalul lui Mihail Sebastian, care in ultimii ani a instaurat faima scriitorului roman si in afara Romaniei si care va fi citit si in viitor ca fiind opera sa principala, chit ca Sebastian insusi ii chestiona in mod constant valoarea, porneste de pe culmea scandalului din jurul romanului De doua mii de ani, functionind chiar in unele pasaje ca un soi de continuare a acestuia. Chiar daca jurnalul lui Sebastian nu este in primul rind o cronica a abuzurilor si represiunilor carora le era supus pe atunci ca evreu, faptele corespunzatoare actioneaza in mod asa de impresionant, incit imping in plan secund jurnalul de creatie al lui Sebastian si paginile in care este vorba de muzica, literatura si, mai cu seama, de nenumaratele sale relatii cu femeile, relatii nefericite si chinuitoare. Toate acestea isi dezvaluie abia la a doua lectura dramatismul lor, frumusetea si farmecul intelectual, facind din Mihail Sebastian un diarist de nivelul lui André Gide ori al lui Jules Renard, ale caror jurnale se numarau printre preferintele sale de lectura. […]

Una dintre cele mai mari calitati ale acestui Sebastian care se autoacuza mereu de slabiciune este aceea ca nu decade niciodata in narcisism moral, ci mai degraba se plaseaza pe el insusi pe banca acuzatilor. Astfel, el inregistreaza un anume moment in jurnalul sau, cind, dintr-o data se vede teribil de asemanator cu prietenii sai manevrabil-oportunisti: in 1939, atunci cind numele autorilor evrei nu erau inca indepartate din istoriile literare romanesti si cind acestia inca aveau voie sa apara in prim-plan – inca exista chiar o unitate evreiasca in armata, unde Sebastian trebuia sa serveasca pentru o perioada – el participa la Ziua Cartii, urmind o cerinta a Societatii Scriitorilor, purtind uniforma Frontului Renasterii Nationale. in seara urmatoare Sebastian noteaza in jurnal: „Mai am eu oare dreptul sa judec calitatea morala a unui om, eu care n-am avut taria de a rezista la aceasta comedie? Ce as face atunci in fata unor mai grave presiuni? Cum m-as purta intr-un lagar de concentrare?“. […]

in urma lui Mihail Sebastian ramin doar rusinea si durerea sa, vocatia sa pentru suferinta si, implicit, pentru arta. Ce inseamna insa „doar“? Rusinea si durerea de a fi om si de a afla cit de usor e sa faci din om bestie le resimte doar cel care nu le-a reprosat nimic oamenilor, ci doar a pastrat pentru sine o imagine a omului, care, in chip necesar, trebuie sa se situeze deasupra masurii obisnuite a acestuia. O astfel de rusine si o astfel de durere sint opusul atitudinii presupus superioare si „filozofice“, pe care a conceput-o Emil Cioran in frivola si cocheta sa carte, Despre neajunsul de a te fi nascut. Durerea nu ar exista, daca nu ar fi, in acelasi timp, si expresie a unei pretentii la fericire, a acelei pretentii care in marile opere artistice, obtinute dupa apriga truda de pe urma durerii, ne da impresia ca este a noastra, amintindu-ne astfel si de norocul de a te fi nascut. […]

Prin scrisul sau, Mihail Sebastian nu doar ca si-a creat siesi un refugiu, in cele mai intunecate vremuri, dar a creat un refugiu si pentru umanitate, care poate afla in profunzime din cartile si jurnalele sale ca nu sintem pur si simplu livrati molohului istoriei, muti si neajutorati si ca rusinea si durerea sint daruri pretioase – echivalente celor pe care ni le-a daruit Dumnezeu in paradisul pierdut. Absurditatea careia i-a fost expus o viata intreaga si care, in momentul cind fascismul era infrint si Mihail Sebastian avea din nou voie sa respire liber, a luat chipul mortii – la 29 mai 1945, a fost calcat de un camion – nu trebuie sa aiba ultimul cuvint. Ultimul cuvint il are, prin cartile si jurnalul sau, Mihail Sebastian. […]