Autor: 
Categoria: 
Începute sub semnul unor manifestări de solidaritate cu Raed Arafat, protestele împotriva preşedintelui, a prim-ministrului, a clasei politice în întregul ei au căpătat amploare. Au început la Tîrgu Mureş, oraşul care l-a „nemurit“ deja pe doctorul Arafat, au continuat la Bucureşti, cu diverse intensităţi şi magnitudini, ca apoi să se extindă în toată ţara.
Probabil, în centrul de comandă de la Ministerul Administraţiei şi Internelor, de care pomenea ministrul Traian Igaş, există o hartă care să cuprindă toate datele şi cifrele legate de aceste manifestări. Am consemnat şi violenţe stradale, cu contacte contondente între forţele de ordine şi o parte din demonstranţi – în Piaţa Unirii.
Strigătele de „Huo“ şi „Jos!“ – mult îndrăgite de românii lui Emil Boc, după ce, înainte de 1989, „Trăiască“ şi „Ura!“ au fost mult vehiculate şi de mulţimea actuală de anticomunişti de pripas înmulţită printr-o inedită metamorfoză – nu au produs efectele dorite. Preşedintele a stat pitit între zidurile Cotrocenilor zile bune pînă cînd a apărut – Inch’Allah, că tot avem parteneriate strategice cu Ankara şi Baku, iar recent demisul ministru MAE, Baconschi, guest star la reuniunea ambasadorilor turci de la Edirne (28-30 decembrie 2011, ca să nu se creadă că inventăm ceva), a pledat în cheie forte pentru primirea Turciei în UE, în care nici Germania, nici Franţa şi nici Vaticanul nu sînt prea dornice de acest straniu mariaj – la Ambasada Chinei. Nu la Beijing, ci la Bucureşti, onorînd Noul An Chinezesc. Care va fi unul al Dragonului pe Apă, după cum s-a văzut şi în emoţionantele imagini cu colţunaşi de casă chinezeşti şi dansul dragonului jucat feeric şi colorat în interiorul misiunii diplomatice chineze.
Ceea ce notam în 2084, text încă inedit, sub semnul imaginaţiei noastre, sub semnul unui zîmbet ironic – producţia de beţigaşe pentru mîncat mititei din 2084 va întrece producţia de oţel a României şi va aduce mari venituri la bugetul Statului –, se confirmă într-o realitate la fel de halucinantă. Duioşia cu care şeful Statului român îi mîngîia pe copilaşii diplomaţilor chinezi nu poate decît să ne emoţioneze şi să ridice noi semne de întrebare despre nemulţumirile şi protestele din România. Chiar că este de neînţeles de ce oamenii sînt nemulţumiţi de un guvern şi de un preşedinte care au salvat ţara şi neamul prin măsurile de austeritate impuse de FMI şi Banca Mondială şi asumate fără crîcneli de liderii noştri politici. Chiar nu pricepem de ce este lumea nemulţumită şi nu sîntem solidari unii cu alţii, precum chinezii din „anii Marelui Salt Înainte“. Găsim date uluitoare – plecînd de la copilaşii nevinovaţi care se bucurau de jocul din coada colorată a Dragonului – despre milioanele de morţi de foame din anii cînd Marele Mao impunea ca fiecare ţăran chinez să dea o cotă fixă de fier pe lună. Zeci de milioane de chinezi au fost obligaţi să improvizeze topitorii şi furnale artizanale – fandacsia lui Mao era să întreacă producţia de oţel a Angliei, ceea ce, peste 10 ani avea să se adeverească, aşa că nu mai contează cîteva zeci de milioane de morţi.
Ce s-a mai întîmplat în ultimele zile? S-a organizat rapid o sesiune extraordinară a Parlamentului, unde nu s-a decis nimic, doar s-a anunţat revocarea intempestivă a ministrului de Externe. Revocare prin telefon. Lovitură de teatru. Mişcare fără efect. Mai primeşte şi UNPR – partid care n-a existat la alegerile trecute, dar care face parte din coaliţia guvernamentală – un post.
La noi nu contează cine este ministru de Externe, din moment ce totul se decide la Cotroceni. Aşa că schimbarea lui Teodor Baconschi nu poate fi privită şi primită decît ca un eşec personal şi ca o palmă adusă inteligenţei româneşti (acea parte care l-a susţinut necondiţionat pe Traian Băsescu, manifestînd cu un cinism greu de acceptat). Azi, ca şi ieri, există un clivaj profund în interiorul intelectualităţii, dar şi între elita românească şi masele din aceeaşi zonă geografică, locuită de vorbitori de limbă română. Aşa cum există două Românii, există şi mai multe feluri de a percepe realitatea românească. Una e cea văzută de Theodor Stolojan sau de Traian Ungureanu (TRU – europarlamentarul care îl iubeşte necondiţionat pe preşedinte), alta este cea percepută de locuitorii din Dăbuleni sau chiar de cel care semnează acest articol şi care vede România din autobuzele cu care străbate zilnic Bucureştiul. Nu putem fi solidari unii cu alţii, în varianta propusă de Putere. Simţim altfel realitatea. Pentru Putere, cînd tăcem, sîntem solidari cu guvernanţii, dacă crîcnim şi protestăm, sîntem duşmani, vînduţi, proşti, „mahala incultă“ şi „pegră“.
Realitatea ne îndeamnă la revoltă şi la nemulţumire. Îndemnul „Să fim cuminţi, să acceptăm totul aşa cum e“ este inutil şi a fost lansat din cercurile Puterii, care încearcă să acrediteze ideea lipsei de alternativă. Este un îndemn al celor care se manifestă slugarnic şi obedient. Românii au dreptul să protesteze, să reacţioneze sau să tacă. Puterea nu le poate impune un unic comportament. Credem că prezenţa lui Traian Băsescu la serbarea Noului An Chinezesc a dat răspunsul la nedumeririle multor concetăţeni: fiţi calmi şi răbdători, ca marele popor prieten, istoria e lungă şi nu e bine să protestaţi.
S-a făcut mare tevatură despre numărul de protestatari din Piaţa Universităţii. Vin şi zic, chinezeşte: ce poate fi mai impresionat decît acel singur student chinez care înfrunta tancurile din Piaţa Tiananmen, în timpul protestelor studenţeşti din 1989? Mai contează că Jan Palach sau Liviu Babeş au fost singuri în momentul protestului lor? De la cîte fire de nisip începe o grămadă sau cîte milioane de români vor trebui să fie nemulţumiţi ca actuala Putere să priceapă ceva? Cîţi oameni ar trebui să iasă pe străzi ca un real dialog între clasa politică şi populaţia României să aibă loc? Doar cu gargariseli în limbă de lemn şi firitiseli în limbă de aluminiu nu se poate rezolva situaţia.
Fotografie: Mircea Struţeanu
- Galerii foto asociate
- Piata Universităţii, 23 ianuarie
- Articole in legatura
- De prin Piaţă adunate
Etichete:
RSS Feed
Newsletters