Voinţa de putere şi ura

Autor: Ion VIANU | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Această scurtă comunicare schiţează rezultatele unei reflecţii clinice. În Introducere în psihoterapie, publicată în 1975, propuneam următoarea definiţie: „Psihoterapia este acel ansamblu de procedee psihologice prin care terapeutul încearcă să diminue sau să anuleze voinţa de-a suferi a pacientului favorizînd în mod secundar voinţa lui de-a se bucura, domina şi poseda“1.

Raportarea mea la psihanaliză în acest text se înfăţişa cu o oarecare ambiguitate: pe de o parte, era vorba de relaţia terapeutică şi de masochismul moral (ceea ce la vremea aceea, într-o ţară comunistă, era un limbaj rar întîlnit); pe de altă parte, se deosebea de psihanaliză, opunînd factorului patogen, esenţial după părerea mea – masochismul moral –, voinţa de a se bucura, pe care psihoterapia, prin mijloacele sale, să recunoaştem, modeste, îşi propune să le pună în practică.

În schimb, demersul meu ţinea de psihanaliză, nu numai prin aceea că folosea explicit transferul, contratransferul şi interpretarea, ci pentru că punea totodată în valoare caracterul polemic, dialectic, al „psihoterapiei“, termen care îl ascundea pudic pe cel de „psihanaliză“, lipsit de popularitate la acea vreme.

Adoptînd această strategie de ocultare-revelare a psihanalizei, recurgeam la o acrobaţie dintre cele mai riscante: aceea de a vorbi, chiar dacă disimulat, despre voinţa de putere, termen care vine de la un autor căruia pur şi simplu nici nu-i puteai pronunţa numele într-o societate comunistă, Nietzsche. Experienţa mea terapeutică mi-a îngăduit, într-adevăr, să observ că dispoziţia pacienţilor mei se ameliora deseori, fără ca „simptomele“ clinice să dispară. În plus, ceea ce este cu totul de necuantificat, pacienţii îşi puteau păstra simptomele nevrotice, sporindu-şi totuşi înstăpînirea lor asupra lumii. Dialogul terapeutic înţelegea să acţioneze ca o maşinărie de mobilizat dorinţa, de îndeplinire a dorinţei.

O altă figură-cheie de la începuturile psihanalizei, Alfred Adler, îl evocase pe Nietzsche în consideraţiile sale despre complexul de inferioritate şi despre compensaţiile pe care le necesită acesta. Şi tocmai lucrările lui Adler sînt cele care m-au condus spre recunoaşterea contribuţiei psihologice a filozofului voinţei de putere.

În ceea ce priveşte definiţia pe care am elaborat-o în 1975, găsesc că ea este legată încă excesiv de mult de modelul medical care postulează, înainte de toate, ca scop primar al oricărei terapii (somatice sau psihologice) suprimarea sau diminuarea suferinţei.

Mi s-a părut că persistenţa suferinţei nu apare ca determinantă în ceea ce priveşte succesul sau eşecul unei terapii. Te poţi afla într-o stare de suferinţă, şi totuşi să te bucuri de un elan sporit. Acest model era greu de acceptat dintr-o perspectivă medicală care privea totdeauna suferinţa ca pe duşmanul principal al pacientului. Modelul medical mi se părea insuficient, ba chiar înşelător, cînd mă gîndeam la aşteptările psihoterapiei. Elementul determinant al reuşitei terapeutice este sporirea puterii. Mult mai semnificativă mi se pare azi o anume dinamică existenţială. În urma unei terapii, pacientul se poate regăsi nu doar mai puternic, chiar dacă în stare de suferinţă, dar în acelaşi timp orientat spre crearea sau re-crearea de sine.

Nietzsche scrie: „Scopul nu este fericirea, ci puterea. Există în fiinţa umană o forţă imensă care se cere cheltuită, care vrea să creeze; este un lanţ de explozii continue care nu au deloc drept scop fericirea“2.

Găseam deja, la vremea aceea, îndreptăţit să încerc să înţeleg cum se poate aplica conceptul de voinţă de putere în domeniul terapiei. Scăpînd de obsesia simptomaticului, eram în măsură să reflectez la tot ceea ce psihoterapia contribuia la a reduce sau a transforma: violenţa, ura, resentimentul. Toate sînt manifestări ale slăbiciunii, în termenii psihologiei nietzscheene.

În scrierile sale, mai ales în Nachlass, din anii 1881-1888, Nietzsche insistă asupra „voinţei de putere“. Aceasta este o „voinţă“, şi nu puterea însăşi. Este ceea ce creează forţa, şi nu forţa. Este un concept universal, căci se manifestă şi în sfera neînsufleţitului, în biologie, la fel de bine ca şi în psihologia individuală sau colectivă. Este acea ţîşnire care străbate universul, măturînd individualul, acel mare flux care prezidează la perpetua transformare a viului în neînsufleţit. Heraclit şi Vedantele, filozofiile în care autorul Zarathrustrei se recunoaşte cel mai bine, sînt sursele inspiraţiei sale. În această privinţă, Nietzsche se delimitează net, apriori, de „principiul plăcerii“ freudian. Într-adevăr, principiul plăcerii postulează că destinderea, relaxarea sînt sursa ultimă a plăcerii, ignorînd faptul că „neplăcerea“ poate la fel de bine să ducă la sporirea voinţei de putere. Suferinţa, durerea sînt stimulante. Prin urmare, plăcerea nu mai apare ca scop final, căci această sporire a forţei presupune sau include suferinţa. A poseda, a-ţi însuşi – iată ce poate spori puterea. Totuşi, plăcerea poate fi atinsă... Plăcerea care vine din exercitarea puterii este o posibilitate, şi nu unica finalitate.

Sugestiile propuse în cartea pe care tocmai o publicasem lăsau însă nerezolvate multe probleme. Cea mai importantă era cea a raportului cu durerea. Căci, stabilind „masochismul moral“ ca fundament al nevrozei şi, de o manieră mai generală, al psihopatologiei, admiteam că durerea, „neplăcerea“ sînt stimulante şi mă opuneam astfel grijii igienice, de origine medicală, a suprimării sau evitării durerii. Într-un mic eseu, mult mai recent, scriam: „Sînt oameni – şi sînt numeroşi – pentru care existenţa nu are coerenţă, nu are verticalitate – nu stă în picioare – dacă nu transportă cu ea şi o doză de suferinţă. Aşa cum pe valea unui fluviu nu curge numai apă, ci şi pietriş. O psihologie care se bazează doar pe principiul plăcerii, aşa cum a fost prima psihanaliză freudiană (înainte de anii 1920), nu poate satisface faptul, uşor observabil, că oamenii, mulţi oameni, perseverează în suferinţă“.

Şi continuam: „Freud a spus că pulsiunea Vieţii stă în slujba pulsiunii Morţii (liber interpretat, viaţa, prin însăşi curgerea şi «exercitarea» ei, aleargă către moarte). Dar am putea spune că moartea este şi ea, într-un anumit fel, în slujba vieţii, stăpînul în slujba sclavului, de vreme ce, pentru a trăi în conformitate cu exigenţele cumplite ale supraeului, viaţa însăşi trebuie să se constrîngă pe sine, acceptînd să se desfăşoare în durere. Numai aşa pare ea, unora, demnă de-a fi trăită. Faţă de o asemenea exigenţă, psihoterapia este neputincioasă, căci mijloacele pe care le pune în mişcare nu o împuternicesc să se opună lui Thanatos (ci numai să dea o mînă de ajutor lui Eros). Nici interpretările «corecte», nici mitologemele nu vor scoate pe aceşti oameni din făgaşul constrîngerii, de vreme ce, pentru ei, viaţa nu e demnă de trăit decît dacă transportă suferinţă. Şi, uneori, nu se realizează, deplin şi definitiv, decît în propria ei anihilare“.

Trebuie subliniat faptul că practica ne învaţă adesea că acest din urmă criteriu, sentimentul sporirii puterii, este cel care contează cel mai mult în evaluarea pacientului însuşi. Acesta s-ar împăca mai degrabă cu persistenţa unui simptom isteric sau fobic decît cu sentimentul de neputinţă sau inferioritate. Caz în care basculează în resentiment, violenţă şi ură, într-un mod pe care-l vom aborda chiar în comunicarea de faţă.

După cum se poate observa, demersul psihanalitic pare să întîlnească obstacole serioase, în primul rînd de „diagnostic“. Trebuie evidenţiată şi apreciată prioritatea „simptomelor“, incluzînd totodată printre ele şi neputinţa. E o chestiune de mare importanţă, căci de răspunsul la ea depinde, în ultimă instanţă, indicaţia terapeutică, precum şi evaluarea rezultatelor sale.

Aici vom introduce conceptele psihanalitice. Ceea ce stă sub primatul genitalităţii, suma şi sinteza pulsiunilor parţiale aflate sub imperiul genitalităţii, poate fi acceptat drept criteriu primordial de „sănătate“. Primatul are ca rezultat sinteza. Voinţa de putere se recunoaşte prin puterea de sinteză şi creaţie. Prin urmare, se poate lua în considerare, pînă la un punct, asimilarea genitalităţii şi a voinţei de putere, concepte provenind din două cîmpuri filozofice diferite.

Totuşi, problema violenţei şi a urii necesită un tratament aparte. Violenţa şi ura ţin de reacţiile umane cele mai obişnuite. Că există în exercitarea voinţei de putere o doză de violenţă şi de ură, nimeni n-ar putea contesta acest lucru. Iată cum şi-o reprezintă filozoful german: „Omul puternic şi liber reacţionează faţă de tot ce-i este străin într-un chip specific unui organism: 1. autonomia sub următoarele forme: teama de încălcarea hotarelor, ura faţă de duşmani, temperarea etc.; 2. supracompensaţia, sub forma cupidităţii, a poftelor, a dorinţei de putere; 3. asimilarea eterogenului: sub forma laudei, a blamării, a aservirii celuilalt, a vicleniei, a învăţării, a obişnuinţei, a poruncii, a asimilării judecăţilor şi prejudecăţilor“ şetc.ţ3.

O privire nietzscheană asupra psihologiei ar trebui să aibă, mi se pare, o influenţă profundă şi benefică asupra terapeutului şi a activităţii sale. Aceasta ar trebui să scape de perspectiva pur medicală şi întrucîtva cam ipocrită a evitării durerii. Pe de altă parte, exigenţa principiului plăcerii à la Freud, acela de a atinge o tensiune minimă, este de două ori contestabilă. Principiul constituie un scop prea jos şi prea înalt totodată. Este prea pesimist, căci fiinţei umane nu-i e de ajuns scăderea tensiunii, cu excepţia unei boli grave (uşurarea unei dureri fizice) sau a bătrîneţii înaintate. Mult mai justă din punct de vedere psihologic mi se pare tendinţa omenească de sporire a puterii. Această „voinţă de putere“ se manifestă deja la bebeluş, foarte vizibilă în relaţia cu părinţii. Pe acest model, reluat fără încetare şi supus remanierilor, se bazează relaţiile umane. Viaţa este polemică. Pe de altă parte, există o plăcere în menţinerea tensiunilor, chiar a sporirii lor.

Dacă primatul sexualităţii coincide cu sporirea puterii, trebuie, dimpotrivă, să admitem că primatul pulsiunilor parţiale e legat de diminuarea puterii. Nu e cazul să vorbim, în acest context, de devierile perverse ale pulsiunilor parţiale.

Să trecem la subiectul urii. Ura este, pentru a folosi o terminologie desuetă, dar încă valabilă, o „pasiune“ universală. Nimeni nu poate spune că n-a încercat vreodată sentimentul urii. Tocmai din cauza ubicuităţii urii, morala şi aceste mari sisteme de gestionare psihologică a vieţii (şi mai ales a morţii), pe care le constituie nenumărate religii, o blamează, recurgînd totuşi la ea. I se atribuie un rol limitat, precis, proporţional cu jignirea adusă, fără s-o depăşească, precum în legea Talionului.

Ca să vorbim deschis, şi acesta este un aspect esenţial, există două tipuri de ură. Una este ura de neînvins, care face parte din lupta normală. Cînd stă sub primatul genitalităţii, ea este îndiguită, chiar refulată. Este parte dintr-un tot în care sinteza şi creaţia sînt dominante.

În schimb, ura care provine din pulsiunile parţiale este cotropitoare, zgomotoasă, de neîmblînzit. Şcoala kleiniană s-a străduit să-i dezvăluie originile. Ea este de căutat în ambiguitatea primară a bebeluşului, care încearcă să păstreze şi să distrugă totodată obiectul dispensator al hranei, sînul matern. Sînul este totodată dorit şi urît, ceea ce are drept urmare proliferarea fantasmelor de îmbucătăţire. Formele cotropitoare ale urii nu ajung să se manifeste atunci cînd primatul genital este solid ancorat în Sine. Marile uri devastatoare sînt consecinţa directă a slăbiciunii organizării sexuale, care îngăduie instalarea, dominaţia pulsiunilor parţiale.

Terapia nu are a se preocupa de consecinţele sociale şi istorice ale urii. În schimb, ura şi violenţa se manifestă în avatarurile vieţii individuale şi de familie, din care psihanaliza face obiectul său cotidian. Din perspectiva terapeutului, cel care suferă, cel care vede cum neputinţa sa sporeşte, încearcă sentimentul urii. Înainte de a deveni concret dăunătoare, ura este o catastrofă care pustieşte subiectul. Trecerea la fapte nu este neapărat necesară pentru ca ura să-şi arate efectele. „Măcinat, ros de ură“ este o sintagmă care exprimă bine ceea ce trebuie să exprime. Ea se referă în acelaşi timp la măcinarea fiinţei şi la dezorganizarea interioară care se produce în aparatul psihic. Ura se află în centrul conflictului oedipian. Dar ura mistuitoare, cea care împiedică dezvoltarea sintezei sexuale, este rodul unor circumstanţe deosebit de cumplite. Cei copleşiţi de ură sînt adesea copii bătuţi, abuzaţi sexual. În această privinţă, cărţile lui Alice Miller4 au adus o oarecare contribuţie. Totuşi, mă îndoiesc că „repararea“ (la réparation) trece prin răzbunare, după cum crede Miller. Este însă incontestabil că disimularea traumatismului şi travestirea sa în „fantasmă“ este la fel de dăunătoare. Convingerea mea este că terapiile de inspiraţie psihanalitică au o oarecare putere de a acţiona asupra urii. Pe planul corespunzător, ele duc la conştientizarea conflictului ascuns. Iar procesul de transfer poate dobîndi capacitatea de se constitui ca o întîlnire fericită, reparatoare, cîtă vreme pacientul obţine, prin procesul psihanalitic, o restituire a puterii sale.

–––––––––––

1. Ion Vianu, Introducere în psihoterapie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1975, p. 28.

2. Nietzsche, La volonté de Puissance, livre II, aph. 48, Ed. Gallimard, coll. Tel, vol. II, p. 234.

3. Ibidem, aph. 164, p. 276.

4. Alice Miller, La connaissance interdite – Affronter les blessures de l’enfance dans la thérapie, Aubier, 1993.

octombrie 2008

Traducere din limba franceză de Doina Ioanid

Recomanda articolul prin: