OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

William SHAKESPEARE,
John FLETCHER
Doi veri de stirpe aleasa/
The Two Noble Kinsmen
Editie bilingva. Traducere,
studiu introductiv si note
de George Volceanov,
Editura Polirom, Iasi, 2003,
258 p., 119.000 lei

William SHAKESPEARE
Eduard al III-lea
Traducere, studiu introductiv
si tabel cronologic de George Volceanov,
Editura Paralela 45,
Pitesti-Bucuresti, 2003,
190 p., 145.000 lei


Anglistii autohtoni care mai au ragazul sa participe – din cind in cind – la conferintele nationale de gen s-au obisnuit cu prezenta (obligatorie) a unui tinar intelectual bucurestean fara apetenta pentru formalismele uzuale ale intilnirilor in cauza, cu sarcasm discret voltairian si cu zimbet usor mefient. Numele sau este George Volceanov si, dupa toate aparentele, il poti banui ca traieste experienta simpozioanelor academice cu voluptatea vag perversa a universitarilor lodgieni – universitari aflati vesnic in cautarea Sfintului Potir al cunoasterii (dupa cum marturisesc chiar ei), sperind sa se ascunda printre lucrarile cine stie carei sesiuni de la cine stie care congres. Spun acest lucru din cel putin un motiv.

Spre deosebire de un segment semnificativ al confratilor participanti (mai relaxat in privinta noutatii si consistentei subiectelor abordate si mai curind interesat de micul epicureism rezultat din dialogurile colegiale), George Volceanov soseste intotdeauna la conferinte cu studii (uriase) absolut originale, care transmit neconditionat seriozitatea, obsesia pentru detaliu, eruditia si perfectionismul unui profesionist innascut. Obiectul de interes al profesionalismului amintit il constituie nimeni altcineva decit William Shakespeare. Cu o vointa de fier si cu o obstinatie culturala demna de tot respectul, Volceanov si-a propus – in vremuri grele pentru literatura – reconstructia istorica si textuala (pentru civilizatia romaneasca de astazi) a creatorului lui Hamlet. Un Shakespeare, altfel spus, al noii generatii de anglisti (si, in primul rind, un Shakespeare al lui Volceanov insusi), cu nimic mai prejos de marele Will al promotiilor anterioare.

Anul trecut, George Volceanov a iesit pe piata noastra literara cu doua fragmente din proiectul lui grandios, traducerile la Doi veri de stirpe aleasa (Shakespeare-Fletcher) si Eduard al III-lea (Shakespeare). Textele au aparut la edituri prestigioase (Polirom si Paralela 45), beneficiaza de un aparat critic impresionant (intocmit, desigur, de catre traducator) si – lucru important pentru dinamica de marketing a unor asemenea opere – au prezentari grafice atragatoare. George Volceanov nu vine intimplator cu aceste traduceri la deschiderea programului sau ambitios. Atit Doi veri de stirpe aleasa, cit si Eduard al III-lea deriva dintr-o paternitate shakespeariana pusa la indoiala de anumiti cercetatori conservatori (un exemplu important, mentionat de traducator, ramine criticul britanic Peter Levi). Piesele (cu precadere Eduard al III-lea) patrund tardiv in canonul shakespearian si cunosc suficiente contestatii istorico-literare. Totusi, refuzul elementelor novatoare de shakespearologie care au legat cele doua creatii, impreuna cu altele, in mod convingator, de numele autorului lui Macbeth, pare curios, arata Volceanov, in cazul unor biografi cu experienta in domeniu.

Ele nu sint, de fapt, decit expresia conservatorismului cultural si aproape deloc revelatia datelor istoriografice. Disparitia celor doua titluri (si a altora) din portofoliul shakespearian poate fi explicata, simplu, prin intermediul mutatiilor mentaliste din epoca elisabetana: „Editiile timpurii ale pieselor shakespeariene nu aveau numele autorului pe pagina de titlu, numele lui incepind sa fie exploatat de catre editori abia la 1598-1599. Asa se explica, de pilda, de ce o piesa ca Eduard al III-lea (tiparita in 1596), nefiind reeditata in epoca, n-a mai fost pe termen lung atribuita lui Shakespeare. Istoria constituirii canonului shakespearian este una a permanentelor fluctuatii si reconsiderari, a unor aprige dispute purtate pe tarim filologic, religios, moral si social. O scurta privire retrospectiva asupra modului in care a fost modelat si remodelat acest canon in decursul timpului nu poate trece cu vederea o serie de factori istorici, culturali, politici, precum aparitia si dezvoltarea formelor capitaliste ale show business-ului, controlul exercitat de putere asupra culturii (cenzura fiind doar una dintre formele de anihilare a tendintelor subversive), practicile textuale (intiietatea spectacolului, a cuvintului rostit, asupra cartii, a cuvintului tiparit, precum si munca in echipa, colaborarea intre doi, trei, patru sau chiar cinci dramaturgi in executarea unei comenzi presante)“ (Doi veri…, p. 8).

Factorii in chestiune, reanalizati antropologic si istoric, reusesc sa clarifice situatii considerate anomalii in epoca moderna. Ca atare, George Volceanov porneste la drum, legitim, cu certitudinea paternitatii shakespeariene (fie si partiale, in cazul lui Doi veri…) a pieselor traduse. Ajutat de o demonstratie meticuloasa si plina de limpezime, el ne transmite optiunea, treptat, si noua.
Voi incerca, pe scurt, sa reiau argumentele principale, precizate deja, din pledoaria traducatorului. Unul dintre ele – si cel mai interesant din unghiul detectivismului istoric – este decalajul dintre cuvintul rostit si cel scris in lumea elisabetana. Multi s-au intrebat, justificat, daca Shakespeare a fost preocupat intrucitva de gloria sa postuma. Felul in care au ajuns creatiile sale pina la noi tinde sa sugereze mai degraba contrariul. Volceanov nu pare insa convins de valabilitatea ipotezei, spunind ca ea se intemeiaza pe impresia falsa a cercetatorilor prea putin familiarizati cu miscarea culturala a timpului.

Trebuie sa ni-l imaginam pe Shakespeare intr-o ipostaza tripla, de actor, actionar si dramaturg. In primele doua variante, scriitorul se supune, pe rind, gustului vremii (ca om de divertisment), facind concesii trivialitatii si mediocritatii publicului si regulilor economiei concurentiale (ca om de afaceri), gasind formule eficiente de supravietuire in spatiul show biz-ului local. In ultima postura, de dramaturg, Shakespeare era, fara indoiala, „romanticul solitar si introvertit“ caruia Michael Bristol ii opune imaginea „liber-profesionistului intreprinzator“. Poetul Shakespeare (de altfel, recunoscut in epoca) visa la imortalitatea artistica. Cu toate acestea, interferenta planurilor existentiale a dus la o atenuare – macar in reprezentarea istoriei literare – a imboldului natural spre „canonizare“ (prezent in structura psihica a oricarui creator), facind loc partiturii risipitorului genial.

George Volceanov crede ca impletirea planurilor biografice constituia un imperativ mentalist al timpului, caruia Shakespeare nu ar fi putut, bineinteles, sa i se substituie: „Lansarea lui Shakespeare pe scenele londoneze coincide cu etapa dezvoltarii fara precedent a industriei divertismentului in zona strategica de pe malul sudic al Tamisei, aflata in afara jurisdictiei Lordului Primar al Londrei; in Southwark se aflau teatrele The Rose si The Globe, in vecinatatea hanurilor, a tavernelor si bordelurilor, a bilciului si arenelor de dresura. Pina si varul reginei Elisabeta, lordul Hunsdon, patronul companiei lui Shakespeare, isi facuse o sursa de venituri sigure din exploatarea unui bordel deschis chiar in conacul sau din Gradina Paris. Lumea teatrului se impletea si coexista cu lumea distractiei pe bani, cu o lume a serviciilor in care totul avea un pret. Dar Londra lui Shakespeare era si o lume a cartii tiparite, a aspiratiei la gloria eterna, un mediu al tensiunilor crescinde intre regimul institutional al culturii populare (industria divertismentului) si cel al literaturii (industria tipariturilor)“ (Doi veri…, p. 11). Se intelege, prin urmare, ca anumite „rupturi“ intre cultura „cuvintului rostit“ si cea a „cuvintului scris“ ramineau, pina la un punct, inevitabile. Iata traseul unui manuscris, de la solitudinea imperiala a camerei de lucru scriitoricesc pina la scena de teatru, loc al rumorii si isteriilor publice. Autorul isi prezenta ideea (de „piesa“, in limbajul sau, de „afacere“, in conceptia companiei teatrale) unui centru de show business elisabetan.

Daca ideea parea tentanta, compania ii solicita schita unei intrigi, avansind-o ulterior trupei actoricesti. Verdictul acesteia insemna practic incheierea unui contract. Autorului i se platea un avans, iar, cind textul era gata, primea si restul de bani: „Din acest moment, manuscrisul devenea bunul exclusiv al companiei. Actorii ii inminau manuscrisul-ciorna unui copist profesionist; transcrierea acestuia devenea manuscrisul pe curat. (Rastalmacirea ortografiei sau a scrierii neingrijite a autorului/autorilor ducea la comiterea unor inevitabile erori in timpul transcrierii.) Manuscrisul pe curat era copiat inca o data; al doilea manuscris devenea caietul sufleurului, in timp ce primul manuscris, in forma unui sul urias, era literalmente forfecat fisii-fisii, pe replici; acestea, la rindul lor, erau lipite pe roluri si inminate interpretilor din distributie“ (Doi veri…, p. 12). Circuitul afecta grav opera originala, de la inadvertentele lexicale pina la ambiguitatea identitara a autorului, intregul set de anomalii istorico-literare prefigurindu-se in derularea lui alambicata. E de la sine inteles ca opera lui Shakespeare nu a avut cum evita respectivul mecanism de mutilare voluntara.

Printre celelalte argumente „mutilante“ (ale operei si paternitatii ei), George Volceanov aminteste si cenzura. Transferul de la teatrul religios la dramaturgia secularizata nu a fost, in Anglia, un proces facil. Obisnuinta controlului institutional asupra artei a supravietuit pina tirziu, indreptatindu-l pe traducator sa compare ultimii ani ai secolului al XVI-lea cu regimurile tortionare est-europene si chiar cu anii stalinisti ai veacului al XX-lea. Pe un astfel de fond antropologic si istoric, reconsiderarea canonului shakespearian ajunge o problema vitala de receptare critica si nu numai un moft biografic. Sintem nevoiti sa-l acceptam pe Shakespeare coautorul (angajat in proiecte de colaborare cu alti scriitori ai vremii, fapt impus de regulile dure ale show biz-ului de epoca) si pe Shakespeare revizionistul (prins, cu alte cuvinte, in rescrierea, adaugirea, autocenzurarea ori modificarea propriilor texte, transmise apoi posteritatii in „variante“ contradictorii). Doi veri de stirpe aleasa ni-l infatiseaza pe scriitor in postura de coautor (alaturi de John Fletcher), pe cind Eduard al III-lea, in urma revizuirilor tardive ale portofoliului shakespearian, ne confrunta cu o paternitate initial ambigua, rearticulata ulterior pe baza informatiilor istorice.

Doi veri de stirpe aleasa a aparut intr-o editie in-quarto, optsprezece ani dupa moartea lui Shakespeare, cu precizarea ca este creatia a doua „memorabile somitati ale vremurilor in care au trait, dl John Fletcher si dl William Shakespeare“. Piesa se inspira din The Canterbury Tales a lui Chaucer si dezvolta temele favorite ale dramaturgiei shakespeariene: ambiguitatea identitara, dragostea neconventionala, interventia mitologicului in existenta diurna etc. Iubirea a doi barbati (veri) pentru aceeasi femeie (Emilia) constituie motorul principal al intregului angrenaj dramatic. Nobilitatea si spiritualitatea personajelor (mitul prieteniei idealizate) reprezinta, de asemenea, motive recurente ale constructiei textuale. Eduard al III-lea mizeaza enorm pe amestecul de istoriografie si fictiune, sugerind o directie estetica exploatata masiv, mai tirziu, in anii modernitatii. Traducerile romanesti ale celor doua piese – facute de George Volceanov – sint, o spun pe deplin convins, absolut incintatoare. Semnificativ de remarcat aici si onestitatea stiintifica a traducatorului care, in Doi veri de stirpe aleasa, opteaza, curajos, pe ideea editiei bilingve. Indiscutabil, marea scoala Levitchi-Dutescu a lasat seminte puternice in solul variat descris de anglistica bucuresteana actuala. Uitindu-ma la munca de pina acum a lui Volceanov si amintindu-mi (fara explicatie imediata) metaforele calinesciene interbelice – astazi aproape cu valoare de stereotip cultural –, as zice ca un crin de taria vechilor parfumuri sta gata sa infloreasca.