Vom învinge!

Autor: Bedros HORASANGIAN | Categoria: Politic | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Să ne aducem aminte cîteva secvențe de acum douăzeci de ani. FSN-ul, ca „emanație a revoluției“, devenea partid politic. Cîștiga alegerile democratice din mai 1990 cu o majoritate zdrobitoare. Partidele istorice, reinventate după 1989, dădeau din colț în colț. Cel mai colțos era PNȚCD, Corneliu Coposu era un reper, ca și regele Mihai. Traian Băsescu era un dulce om politic de duzină pus pe făcut carieră. Iar PNL-ul deja schimba bezele cu noua putere (în Guvernul Stolojan, PNL a dat cîțiva miniștri, dintre care Mircea Ionescu-Quintus promitea „procesul comunismului“, restul erau „de coloratură“, care mai de care mai mototoli).

Petre Roman a demisionat după mineriada din septembrie 1991. Oare de ce taman el, ne întrebăm noi, cu ce se făcuse vinovat Petre Roman ca să iasă dintr-un joc unde el dădea o oarecare față la ceea ce alde Ion Iliescu, Măgureanu, Gherman&Co aranjau pe la spate? Plecarea lui Petre Roman din FSN dă naștere unei formațiuni – tot de stînga, căci, pe vremea aceea, era greu să devii popular peste noapte… – numite Partidul Democrat (FSN). Nici vorbă de anticomunism, condamnare, reforme și măsuri dure de dreapta. Uităm prea repede. O terapie-șoc, precum cea pusă în practică de Balcerowitz în Polonia, ar fi produs economii de miliarde și miliarde de dolari în următorii 15 ani. Bani care s-au dus aiurea sau unde trebuia.

Noua formațiune venea cam cu aceleași melodii pesediste, doar că propunea o echipă mai tînără. Vechea gardă postcomunistă era înlocuită de una cu stagii uteciste. Greu de demarcat granițele dintre cei care proveneau din grupul de la Trocadero – un restaurant unde își făceau veacul tinerii ce avuseseră acces, în vremea comunismului, la diverse burse în Occident – și cei puiați la Academia „Ștefan Gheorghiu“, baza ideologică a PCR. În rest, nimic definitoriu la PD (FSN), nici o strategie de cursă lungă.

GDS și revista 22, condusă de Stelian Tănase și, apoi, de Gabriela Adameșteanu, polarizează afinitățile celor care strigau „Jos Securitatea!“ și „Jos Iliescu!“ în Piața Universității. Nici vorbă de Traian Băsescu și de ifosele de dreapta ale băsescienilor de astăzi. Nu avem spațiu să detaliem și să ne reamintim amănunte, nu lipsite de relevanță pentru tot ce a urmat. Pe moment, obsesiile curente, targeturi reale, admiterea în NATO și UE, au fost singurele mize concrete de care policy makers de la Cotrocenii lui Ion Iliescu s-au agățat. Restul, simplificînd lucrurile, doar cîrpăceală și reforme parțiale. Cea mai simplă cale, înlocuirea unor oameni cu alții. Nimic de fond, nimic de perspectivă. Descurcăreala cea veche și improvizațiile de școală nouă. Plus obsesia banilor. To make money devine un sport național, cine nu fură sau nu se căpătuiește este un prost. Corupția devine, din simplă găinărie și ciubucăreală – oameni sîntem, trebuie să trăim cu toții –, o adevărată industrie. Pînă la ocuparea funcției de către Emil Constantinescu deja sînt puse bazele corupției generalizate în România. Nimic nu rămîne neatins și neîntinat. Nu sînt simple vorbe. Marea schimbare din 1997 nu va produce efecte majore pentru că păienjenișul intereselor de clan, grup, cumetrii, consătenisme și nepotisme, coagulate de fosta administrație (vi-l mai amintiți pe premierul „Săniuță“ Nicolae Văcăroiu?) și Serviciile Secrete, este bine închegat. Aici este marea rezistență la reforme de fond.

Nici Emil Constantinescu, oricît de bine intenționat a fost, nu a reușit să pună cu botul pe labe mecanismele și structurile ce parazitau nu doar economia, dar și viața socială. Pe lîngă vechile sugative, au apărut și altele noi. Cu totul regretabil. PD-ul era de stînga, CDR-ul era de dreapta, treburile au mers, cum au mers, din rău în rău. Am fost șocați cînd am văzut pe pereții unor clădiri din București scris „Jos Constantinescu!“. Nu am fi crezut că se va ajunge la așa ceva. Revenirea lui Ion Iliescu la putere și a PSD-ului lui Adrian Năstase s-a datorat reacției populare la neputința diverselor guverne CDR-iste de a găsi soluții la problemele și nevoile reale ale cetățenilor români. După 2000, Guvernul PSD condus de Adrian Năstase încearcă să introducă firave elemente liberale în politicile sociale și să atrofieze mesajul populist cu care ajunsese la putere. Este începutul aiurelii doctinare și ideologice care a urmat. Căci și Guvernul lui Călin Popescu Tăriceanu a introdus, ulterior, măsuri de stînga pentru a satisface doleanțele PSD-ului și a primit sprijinul parlamentar cu care s-a și menținut la putere. Parte din situația economică dezastruoasă de azi își are originea în încurcarea borcanelor ideologico-doctrinare și în ghiveciul de măsuri/decizii luate de pe o zi pe alta. România a fost condusă precum echipa de fotbal Steaua de către Gigi Becali. Fără răbdare pentru construcție, fără anume strategii de durată medie și lungă. Plătim scump spiritul improvizatoric și legea lui las’ că merge și așa, om trăi și om vedea.

PDL se naște din cumetria unui PD, ajuns din brațele lui Petre Roman pe mîinile lui Traian Băsescu, cu un grup de fugari din PNL. PNȚCD era ieșit de pe scena politică, doar PNL mai juca activ pe fațada democrației românești. Luptele intestine și orgoliile personale au făcut vulnerabilă această formațiune politică. Sărim iar peste ani și întîmplări, și ajungem în ziua de azi. Traian Băsescu condamnă oficial comunismul. Moment ce dă apă la moară unui anumit tip de electorat rămas de izbeliște și care se lasă păcălit de această manevră politică abilă. Transformarea peste noapte în partid de dreapta și asocierea la grupul popularilor europeni nu pot estompa însă realitățile sociale din România. Guvernarea Emil Boc, din al doilea mandat al lui Traian Băsescu, pune în practică, cu totul inoportun, ceea ce trebuia făcut de către Petre Roman și ai săi în anii ’90. Nu se poate da timpul inapoi. Și ajungem la actuala situație, cînd PDL deține majoritatea parlamentară cu sprijinul UDMR, UNPR – alți fugari de peste tot – și al minorităților. Măsurile de austeritate i-au făcut nepopulari pe actualul PDL și pe Traian Băsescu. Mofturile reformatoare au fost taxate imediat: în ultimii doi ani, n-am avut reformă, au fost doar tăieri de fonduri – cu sacrificarea profesorilor, a altor categorii de bugetari – și împrumuri de la FMI.

PDL poate cîștiga alegerile, dar nu se poate reforma (simpla înlocuire a premierului Emil Boc, și aceea tot mai improbabilă, nu este un act de reformare a PDL). Geaba oftează Cristi Preda, degeaba suspină etic Monica Macovei. Ridicolul și absurdul sînt la ele acasă în PDL, iar banii și funcțiile puse în joc nu sînt de lepădat. Dar jocurile nu sînt făcute. Opoziția dezarticulată mîrîie în gol. PDL-ul știe că luptele electorale se cîștigă pe teren și nu la televizor. Cu o bună gargariseală – care deja de o lună a reînceput în forță – se poate recupera handicapul din sondaje. Care și alea nu sînt relevante. Lupta pentru putere continuă în România. Vom învinge, nu contează cine, sîntem români cu toții. Restul nu contează.

Recomanda articolul prin: