Au apărut informaţii despre „turnătorul“ Marino! Din 30
aprilie, ziarul Evenimentul zilei, prin jurnalista Mirela Corlăţan, a început
un serial consacrat lui Adrian Marino. Titlurile şi intertitlurile au curs în
cascadă: „Marino, turnătorul lui Eliade şi Lovinescu“, „Două decenii de
spionaj“, „Vanitatea lui Adrian Marino, pedala apăsată de Securitate“.
Rîndurile de deschidere, din 30 aprilie, conţin concluzia
întregului serial: Adrian Marino ar fi „un informator prodigios al Securităţii
şi al Direcţiei de Informaţii Externe, sub numele de cod «Brătescu» şi
„«Bratosin»“. I-am rugat pe colaboratorii şi redactorii noştri, care au cititViaţa unui om singur şi au scris despre volumul de memorii al lui Adrian Marino
în Observator cultural, să citească şi articolele din Evenimentul zilei. Şi
le-am adresat o întrebare: „Ce schimbă, în interpretările dumneavoastră la
cartea lui Adrian Marino, aceste informaţii? Ce anume, din ce aţi scris, ar
trebui reanalizat, rediscutat, refăcut?“.
Răspunsurile primite sînt publicate în ordinea alfabetică a
autorilor. Adăugăm la acest grupaj un articol scris de Simona-Maria Pop, care a studiat dosarele de la CNSAS despre
Marino.
Liviu ANTONESEI:
Elefantul în magazinul de porţelanuri
Apariţia fragmentelor din memoriile lui Marino în Evz a
declanşat o vastă campanie de discreditare a autorului. N-a fost destul! În
ciuda campaniei intelocraţiei lezate şi a anexelor jurnalistice, memoriile au
fost neaşteptat de bine primite, cîteva publicaţii – Mozaicul, Verso, revista
de faţă – dedicîndu-i numere speciale. A început faza a doua, „dosarul de
Securitate“. Pe mine, „informaţiile“ publicate de dna Corlăţan nu mă
impresionează, mai întîi pentru că, dacă ar fi adevărate şi corect
interpretate, nu pun în cauză calitatea analizelor la care Marino supune
cultura românească pe durata a şase decenii, laolaltă cu protagoniştii
acesteia. Pe scurt, acestea rămîn valabile în esenţa lor şi dacă Marino a
colaborat cu Secu, şi dacă n-a colaborat. Iar dacă sînt amendabile erori de
detaliu şi unele judecăţi, putem face asta indiferent de relaţiile pe care
Marino le-a avut cu instituţia.
În al doilea rînd, am mari probleme cu dezvăluirile ca
atare, cu „informaţiile“. În ciuda titlurilor de tabloid, care-l prezintă pe
Marino ca pe un dr. Sorge sau Philby, conţinutul celor două articole se
distinge prin absenţa informaţiilor ca atare. Se trag concluzii fără vreun
probatoriu şi doar pe baza unor documente emanate de la ofiţerii de Securitate!
Nu se prezintă vreun angajament sau alt document asumat de Marino. Mai mult, un
ofiţer îl prezintă drept „profesor universitar, doctor docent“, deşi de la
intrarea în puşcărie şi pînă la moarte Marino n-a avut vreo relaţie cu
Universitatea şi nici măcar cu un loc de muncă. Dacă nu e vorba de altă persoană,
e clar că Secu nu ştia pe cine racolează, era incompetentă! Dar noi tragem
concluzii ferme pe baza producţiilor sale!
Autoarea afirmă: „O vreme, se pare, a oferit fără remuşcări
informaţii“ – trec peste subtilul „fără remuşcări“ şi mă opresc la „se pare“,
care nu poate fi proba sigură a colaborării! Tot d-sa evocă faptul că Marino a
ascuns Securităţii vizitele la sediul Europei Libere, întîlnirile cu Mircea
Carp; lui Mircea Carp, Marino i-a oferit informaţii din ţară şi, pentru
aceasta, a fost supus unui amplu proces de urmărire. Nu ies la socoteală nici
cele două decenii de spionaj! Marino ar fi fost cedat DIE în 1976. Or, dacă
ştii puţină istorie, ştii că în 1978 s-a defectat Pacepa, iar serviciul de
spionaj românesc s-a prăbuşit!
Ce nu cred eu? Nu cred că un om închis 14 ani a devenit
comunist şi fan al Securităţii. Cred însă că Marino – deşi nu avem probele! – a
semnat formal un angajament cu instituţia, dar a colaborat la fel de formal.
Cazul merită discutat, însă cu documentele pe masă şi cu înţelepciunea
necesară. Nu ca elefantul în magazinul de porţelanuri! Ca şi alte cazuri,
Paleologu să zicem, lăudat de toţi că a mărturisit. Da, a mărturisit şi a
bagatelizat, n-a vorbit despre chitanţele pentru banii primiţi contra
serviciilor sale! Nu-l judec însă nici pe cel din urmă, nu judec deţinuţii
politici. Dar nici lucrul cu două măsuri nu e onest! Iar doamna Marino de ce e
ponegrită? Cîţi au avut curajul să refuze Secu în 1963? Da, vina dumisale e că
n-a distrus memoriile!
Şerban AXINTE:
Cei care fac şi desfac dosare pot să determine imaginea
publică a cuiva
În urma publicării în Observator cultural a articoluluiHermeneutica ideii de biografie, cîteva persoane mi-au reproşat că aş fi fost
totuşi prea blînd cu Marino. Cum adică „totuşi prea blînd“? Dar ce m-ar fi
recomandat pe mine (sau pe oricare alt intelectual din generaţia mea) ca să mă
pot erija în instanţă morală şi să judec superior şi suficient o problemă atît
de controversată, de sensibilă şi de complexă cum este posibila colaborare a
lui Adrian Marino cu Securitatea. Nu pot să nu mă întreb ce aş fi făcut eu dacă
aş fi fost într-o situaţie existenţială similară cu cea a criticului despre
care vorbim. Sper din tot sufletul că nu aş fi „săvîrşit“ nimic de care să-mi
fie apoi ruşine. Dar cine ştie? Pe noi înşine nu ne cunoaştem cu adevărat decît
atunci cînd viaţa ne aduce în situaţii-limită.
Da, acesta este un clişeu din seria celor ce nu trebuie
ocolite cu orice preţ. Pentru că nu ascunde un alibi. Articolul meu despreViaţa unui om singur nu ia în discuţie decît dimensiunea intelectuală şi
ideologică a existenţei şi operei lui Adrian Marino, dimensiune observată din
perspectiva unui sistem critic căruia cărturarul român i-a rămas fidel pînă la
capăt. În legătură cu aceste aspecte nu am ce retracta sau reinterpreta. Ceea
ce propune această carte rămîne în picioare, indiferent dacă autorul ei a
semnat vreun „pact cu Diavolul“.
Se pare ca securiştii au avut şi au puterea de a determina
imaginea unor personalităţi după bunul plac. Atunci, în momentul întocmirii
dosarului (selecţia unor fapte şi interpretarea lor) şi acum (trierea după
interes, conjunctură şi alegerea informaţiilor pînă la deformarea sensurilor).
Dacă informaţiile din Evenimentul zilei sînt adevărate, deşi
mă îndoiesc profund de exactitatea lor, pot să recitesc altfel toate secvenţele
în care Marino îşi afirmă răspicat neiubirea de sine. Da, ar fi avut serioase
motive să nu se prea simpatizeze. Dar, ştim deja, lui Marino i-ar fi părut
ridicolă, inoportună şi patetică orice formă de spovedanie. El şi-a asumat
trecutul, l-a reinterpretat şi l-a integrat în sistem. Chiar dacă nu a ţinut să
precizeze ce anume şi-a asumat în mod concret. Să fie vorba într-adevăr de un
alibi? Refuz să cred asta. Gîndind în acest fel am fi în primejdie de a considera
că întreaga operă a lui Adrian Marino nu ar fi altceva decît un mare alibi la
un mare rău săvîrşit. Şi aşa ceva este imposibil de acceptat, mai ales că în
legătură cu acest mare rău nu prea avem informaţii clare. Se ştie, cei care fac
şi desfac dosare pot să determine imaginea publică a cuiva. Nu pot să ofere
însă garanţii cu privire la adevăr. În concluzie, nu cred că Adrian Marino este
atît de vinovat după cum reiese din lectura dosarului său intermediată deEvenimentul zilei. Toată viaţa sa intelectualul despre care vorbim a pledat în
favoarea spiritului critic. Iar spiritul critic presupune în mare măsură
echilibru. Dar, atenţie, echilibru în judecată, nu imparţialitate ipocrită.
Trebuie să ne străduim să urmăm această cale, chiar şi atunci cînd visceralitatea
din noi este pe punctul să preia controlul.
Paul CERNAT:
Demascări selective, cu ţîrîita
Nu sînt atît de naiv ca să mă mir de „revelaţiile“ Mirelei
Corlăţean din Evenimentul zilei. Sînt lucruri care se ştiau de mult, din
folclorul lumii literare, din memorialistica şi diaristica epocii. Nu cred că a
mirat pe nimeni din lumea culturală ce a apărut despre „turnătorul Someşan“
sau, mult mai înainte, despre C. Noica, Ion Caraion, Valeriu Anania sau Ştefan
Aug. Doinaş. Am scris eu însumi despre „ambasadorii itineranţi“ ai regimului
naţional-comunist, folosiţi de Securitatea care le vămuia ieşirile în afară şi
cariera, le exploata slăbiciunile, umorile, conflictele, vanităţile,
frustrările şi resentimentele.
În comentariul meu din Observator cultural despre Viaţa unui
om singur, scriam următoarele: „Şi în această privinţă, suspectul Marino merge
foarte departe cu confesiunile (citiţi, pentru edificare, paginile despre
«cazul» Hermeneuticii lui Mircea Eliade şi veţi înţelege multe dedesubturi ale
receptării ulterioare a criticului, cu bătaie pînă-n ultimii ani). Demne şi
amănunţite, mărturisirile sale pot fi interpretate oricum. În ceea ce mă
priveşte, nu-mi permit să judec nimic; o vor face eroii de după război, care
n-au avut un proiect cultural major şi nu s-au bătut să-şi negocieze cu un
regim totalitar impunerea lui în afară, într-o situaţie istorică aparent fără
ieşire, după 14 ani de represiune şi în condiţii de drastică marginalitate
socială“. E, dacă vreţi, un mod sibilinic de a constata – inclusiv pe baza
celor afirmate voalat de Marino însuşi – respectiva colaborare. Dar şi un mod
de a anticipa linşajul mediatic la care cărturarul liberal e supus… postum. Nu
am, prin urmare, a revizui nimic din articolul meu.
De la o vreme, am început să devin foarte precaut în
privinţa justiţiarismelor mediatice. Am văzut prea des cum anumite informaţii
(de regulă, controlate) sînt folosite ca reglări de conturi în lumea culturală
şi politică, după metoda uciderii în efigie a adversarilor de idei şi a căutării
de ţapi ispăşitori inofensivi. E adevărat, Marino şi alţii au fost nişte
instrumente ale Securităţii, însă după ce au fost victime ale ei. În plus,
sîntem încă foarte departe de a avea informaţii suficiente despre totalitatea
colaboratorilor Securităţii din lumea culturală. Marii vinovaţi şi marii
păpuşari sînt în umbră, acoperiţi, şi îşi rîd de noi.
Nu vreau să comentez prea mult investigaţiile Mirelei
Corlăţean, o jurnalistă cu o percepţie aproximativă asupra lumii literare.
Chestiunea colaboraţionismului intelectual autohton e, oricum, mult prea
complicată, ca şi aceea a angajărilor totalitare, de extremă dreaptă sau
comuniste. În opinia mea, condamnarea trecutului neconvenabil nu valorează mai
nimic în absenţa asumării responsabile şi cu discernămînt a acestui trecut. Or,
discernămînt înseamnă să nu amesteci planurile. Adică să nu speculezi păcatele
moral-politice ale oamenilor pentru delegitimarea unor opere valabile şi, în
cazul lui Marino (dar nu numai al lui!), pentru delegitimarea unor sisteme ideologice
de valori ce pot servi drept reper. Cui prodest? Asumarea responsabilă a
trecutului înseamnă, printre altele, să iei ce e bun din acel trecut şi să te
străduieşti să nu-i repeţi, în alte contexte, greşelile. Mă uit în jur şi nu
văd multe motive de optimism în acest sens. Întreb şi mă întreb: cum s-ar fi
comportat oare procurorii morali din oficiu şi vitejii de după război dacă s-ar
fi aflat în circumstanţele lui Adrian Marino? Care, atenţie, n-a deţinut nici
un fel de funcţii oficiale, nici înainte, nici după 1990. Sînt de acord:
trebuie să ştim „adevărul integral“, oricît de neconvenabil, despre
comportamentul societăţii româneşti – y compris al lumii intelectuale – sub
totalitarisme. Dar demascările selective, cu ţîrîita, orientate în funcţie de
interese strategice, vendete ideologice sau personale şi conjuncturi politice
dubioase, sînt contraproductive şi nu fac decît să dezorienteze.
Daniel CRISTEA-ENACHE:
Nu pot să-l judec
În comentariul meu din Observator cultural la Viaţa unui om
singur, scriam următoarele despre Adrian Marino. Scuze pentru autocitare: „El
vrea să recupleze (şi are notabile reuşite în acest sens) tradiţia şi
modernitatea postpaşoptistă a culturii noastre eminamente «arhaice», «orale»,
«rurale» la sfera de valori şi repere a acelei Europe în care crede. Toate
cărţile lui dinainte de ’89 vor să spargă blocada, să străpungă Cortina de
Fier, să importe repere occidentale, exportîndu-le pe cele autohtone. Din
această perspectivă, acuzaţiile că Adrian Marino a călătorit în timpul comunismului,
în timp ce alţii nu, mi se par extrem de meschine. Indiferent dacă el a avut
sau nu o formă de înţelegere cu omnipotenta Securitate, nu pot să nu fiu de
partea acestui cărturar care a stat, anterior, ani întregi în închisoare şi în
domiciliu obligatoriu; şi care, mai apoi, a călătorit nu pentru satisfacţii
imediate, dar pentru umplerea unui raft de bibliotecă naţională“. Datele
întristătoare din Evenimentul zilei nu au, deci, cum să-mi schimbe nici opinia
despre această carte, nici interpretarea ei.
O analiză critică este cu totul altceva decît o investigaţie
jurnalistică. Avem a discuta cărţile unui autor, opera lui, nu compromisurile
omeneşti pe care le-a făcut. E straniu, pe de altă parte, s-o acuzi pe Mirela
Corlăţan de la Evz pentru articolul despre cazul Marino. Ea şi-a făcut,
bine-rău, treaba de jurnalist, aşa cum un critic literar îşi face, bine-rău,
treaba de critic. Întreg adevărul trebuie să iasă la iveală, adevărul despre
toţi şi despre fiecare în parte. Apoi vom gestiona, după cum ne pricepem,
aceste adevăruri biografice dure, crude, uneori sordide.
Eu nu pot să-l judec pe Adrian Marino, fost deţinut politic
şi cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan, pentru pactul cu Securitatea. Să-l
judece cei care au trecut prin acelaşi infern al detenţiei şi care au rezistat.
Ceea ce nu pot să înţeleg – nici din cazul Marino, nici din
cazul altor intelectuali români – este voluptatea de a-i eticheta pe alţii
drept comunişti, securişti ş.a.m.d., cînd tu însuţi ai pe conştiinţă o
colaborare urîtă cu Partidul sau cu Securitatea, cei doi vectori ai regimului
trecut. Adrian Marino este, pentru mine, vulnerabil moral mai ales prin
sarabanda acuzelor lansate de el după Revoluţie – şi în ultimele capitole ale
cărţii sale postume. La distribuirea acestor acuze nu-l putea obliga nimeni;
iar dreptul lui de a le fi utilizat se vede acum rupt în două de propriul
colaboraţionism.
Cum am spus şi într-o emisiune la Radio România Cultural a
Georgetei Drăghici, Polemici elementare, la care am fost alături de Paul
Cernat, Viaţa unui om singur se anunţă a fi cartea anului editorial 2010. Reiau
promisiunea făcută în Observator cultural: da, o să revin asupra acestei
autobiografii ieşite din comun cu o cronică analitică, de proporţiile şi
aplicaţia unui studiu. Fiindcă merită.
Adina DINIŢOIU:
Articol publicat „la timp“
Articolul Mirelei Corlăţan din Evenimentul zilei de vineri,
30 aprilie, frapează prin tendenţiozitate. Iată cîteva exemple: „După ce a
înfundat opt ani temniţele comuniste şi a avut alţi şase domiciliu obligatoriu
în Bărăgan, Adrian Marino a semnat pactul cu Securitatea“. „Sub pretextul
lansării în limba franceză, la Editura Gallimard, a cărţii sale Hermeneutica
lui Mircea Eliade, Adrian Marino obţinuse prelungirea vizei pentru Franţa, apoi
pentru RFG. Motivul real pentru care i s-a aprobat a fost însă altul:
informatorul «Bratosin» trebuia să-l întîlnească şi să încerce influenţarea lui
Mircea Eliade, în al cărui apartament din Paris era programat să stea pe
perioada vizitei“. În aşteptarea sosirii lui Eliade la Paris (întîrziată de o
îmbolnăvire), Marino ar fi dat dovadă de „o aşteptare exploatată operativ la
maximum“, scriind rapoarte despre Europa Liberă etc. etc. Or, Marino spune clar
în Viaţa unui om singur că foştii deţinuţi politici, după ce treceau de perioada
domiciliului obligatoriu şi odată „integraţi“ în societate, erau sistematic
urmăriţi de Securitate, ba chiar aveau un ofiţer de Securitate care se ocupa
special de „cazul“ lor. Erau, la rîndul lor, obligaţi să facă rapoarte. Tot
Marino scrie, referitor la plecările lui în străinătate, că una din marotele
regimului era să-i pună pe românii ajunşi în Occident să-l convingă pe Eliade
să se întoarcă în ţară, în schimbul a diverse onoruri etc.
Pînă aici nimic
ieşit în comun în ce-l priveşte pe Marino. De altfel, cărturarul însuşi îi
avertiza adesea pe interlocutori că va trebui să informeze despre discuţiile
lor; Mirela Corlăţan specifică faptul că, la un moment dat, regimul a observat
că Marino omite unele informaţii, trimiţînd pe urmele lui o „armată de informatori“.
Faptele consemnate de jurnalistă denotă o procedură-standard la care era nevoit
să se supună inclusiv Adrian Marino şi cărturarul îşi explică, de altfel, pe
larg, conduita şi opţiunile, în paginile memoriilor.
Că va fi mers Marino şi mai departe, în acest „pact“ cu
Securitatea, rămîne de văzut. Deocamdată, predominantă este tendenţiozitatea
articolului respectiv, publicat „la timp“, după apariţia memoriilor şi după
discuţiile declanşate în me-diile culturale de judecăţile necruţătoare la
adresa breslei ale criticului şi teoreticianului. „Lustraţia“ răzbunătoare şi
selectivă de la noi nu are, pînă una-alta, o reală relevanţă şi mă tem că nu va
mai avea niciodată, căci haosul creat în materie de conduită morală în comunism
a distrus corecta percepţie a gradelor de vinovăţie. Pînă una-alta, sînt
tentată să-l cred pe Adrian Marino (în memoriile sale de după moarte). O bună
parte dintre intelectualii români au fost informatori ai Securităţii în epocă,
deşi se cunosc, cu voia dvs, doar cîţiva, iar gradele de colaborare nu au fost
niciodată discutate.
Dincolo de toate însă, valoarea culturală a scrierilor lui
Marino rămîne indiscutabilă, în orice condiţii de colaborare (se cunosc doar
atîtea cazuri celebre, un Céline, un Günter Grass ş.a.). Cît priveşte conduita
morală în comunism, subiectul e delicat şi plin de nuanţe: nu fac parte dintre
cei care acuză zgomotos, înainte de a vedea şi înţelege contextul.
Cezar GHEORGHE:
Opera unui intelectual trebuie separată de conduita sa
morală
Pentru mine, Adrian Marino nu a fost niciodată un reper
moral, nici nu văd utilitatea reperelor de acest tip. Întîmplător, aparţin unei
generaţii care s-a format după Revoluţie, la sfîrşitul anilor ’90 şi începutul
anilor 2000. Ceea ce diferenţiază generaţia mea (folosesc acest termen doar în
sens cronologic) de cele precedente este totala lipsă de modele. Marino este
relevant pentru mine doar ca autor al Dicţionarului de idei literare, alHermeneuticii lui Mircea Eliade sau a monumentalei opere de sinteză, Biografia
ideii de literatură etc. Toate aceste titluri pot apărea în orice bibliografie
generală de teorie literară. Dacă Adrian Marino a colaborat sau nu cu
Securitatea este o discuţie cu relevanţă etică şi semnificativă în contextul
dezbaterii despre raportul intelectualilor cu Securitatea. În ceea ce priveşte
însemnătatea sa ca intelectual şi ca teoretician, o asemenea informaţie nu
schimbă nimic din preţuirea pe care o am pentru teoreticianul Marino. Personal,
cred că opera unui intelectual trebuie separată de conduita sa morală. Altfel,
am putea ajunge la situaţia în care nu l-am mai citi pe Ezra Pound deoarece
acesta i-a simpatizat pe fascişti. Personal, nu aş renunţa la citirea poemelor
din Cantos, pentru că nu sînt de acord cu opţiunile politice ale lui Pound, la
fel cum nu aş renunţa la citirea Călătoriei la capătul nopţii, pentru că Céline
a fost un colaboraţionist.
Marius GHILEZAN:
Cărţile lui nu au fost influenţate de Securitate
S-a scos din arhive un dosar. Şi? Dar cîţi dintre
intelectualii publici de acum pot jura cu mîna pe Biblie că nu au fost
colaboratori ai poliţiei politice? Nu citim documente din arhive despre
tinereţea lor deloc revoluţionară, pentru că probabil mai sînt agenţi de
influenţă şi acum. Adrian Marino a reuşit să-şi desăvîrşească „Opera“, fără a
beneficia de vreun ajutor. Că a fost plecat în străinătate, fiind un
intelectual agreat, se poate înţelege. Dar dosarul scos atît de rapid de la
naftalină pare suspect.Plus că nu
există nici un angajament. Faptul că acesta a ieşit la suprafaţă din tenebrele
trecutului demonstrează că el şi după moarte deranjează. Acum, nu se mai poate
apăra. Acuzatorii săi pot spune orice. Trăim vremuri aprinse. Oamenii sînt
judecaţi pînă şi după moarte, cînd există un singur judecător suprem. Mi se
pare o mîrşăvie, mai ales că nu există nici o dovadă în investigaţie că şi-ar
fi turnat colegii. Că a povestit, e o altă poveste. În logica strîmbă a
faptelor, Corneliu Coposu, cel care trebuia să scrie şi ce a mîncat de
dimineaţă, la prînz şi seara, a fost un turnător. E clar că Marino, pentru a
putea pleca în străinătate, a trebuit să fie gentil. Dar gentileţea nu ajută la
scrisul unei opere. Faptul că cineva nu l-a împiedicat să plece, nu înseamnă
implicit că l-a ajutat. Cărţile lui nu au fost influenţate de Securitate.
Fac o confidenţă, pentru prima oară în public. Tatăl meu, pe
vremea comunismului, era medic al unei renumite echipe de fotbal din România.
Pentru a primi viză de Occident, nu trebuia să refuze dialogul cu „Omul negru“,
cum îl porecleam eu pe individul care venea des, la el în cabinet, mereu într-o
haină lungă de Gestapo. După revoluţie, tatăl meu mi-a mărturisit, pentru a şti
să mă feresc de eventualele atacuri îndreptate împotriva lui, deci şi asupra
mea, că „a trebuit să spună despre ce s-a întîmplat şi în afara vestiarelor“.
M-a asigurat, totuşi, că nu a semnat nici un angajament. Cîţi dintre
intelectuali au putut merge în străinătate refuzînd dialogul cerut?
Bedros HORASANGIAN:
Cu un gust de cenuşă
Scriu cu strîngere de inimă despre un om pe care-l preţuiesc
şi-l apreciez în grad înalt. Orice s-ar spune sau s-ar scrie despre ADRIAN
MARINO, eu rămîn pe aceleaşi poziţii. Cei care au trecut prin infernul carceral
comunist ar trebui lăsaţi în pace. Dar nouă ne place să maculăm, ca să găsim
justificări la propriile compromisuri, tăceri vinovate, poate chiar fapte
neruşinate necugetate. Fiecare ştie cel mai bine ce a făcut sau nu a făcut.
Drama de azi a României pleacă de la faptul că etica se împarte în funcţie de
admiraţia sau dispreţul legate de un impostor agresiv, agramat şi resentimentar
numit Traian Băsescu. Dacă etica în România a devenit o ciorovăială între
slugile lui Băsescu şi cei care nu-l preţuiesc deloc, orice discuţie pe teme
morale, legată de un subiect sau altul, mi se pare inutilă. Legea lustraţiei vine
prea tîrziu şi se vrea tot un instrument politic de gîlceavă. La cîrciumă,
salon sau coafor. Şi în folosul unui băsescianism care devine un fenomen de
masă. Cîţi dintre noi au avut tăria se renunţe la funcţii şi cariere ca să
ocolească înregimentarea în PCR, fără de care nu se putea face mai nimic? Cîţi
dintre noi au refuzat orice compromis precum şi colaborarea cu „organele“ şi
„structurile“ vechiului regim comunist? Cîţi dintre noi pot spune, cu mîna pe
inimă, că sînt cu sufletul curat şi cu conştiinţa împăcată? În faţa lui
Dumnezeu – mult prea îngăduitor, altminteri –, dar şi a semenilor noştri, mult
prea dispuşi la fel de fel de aranjamente şi codoşlîcuri. Interesul ţine fesul
şi o etică cu forme variabile ne-a asigurat „descurcăreala“ cea strămoşească.
Nu a curs prea mult sînge pe la noi, pe principiul mai lasă Costică, mai lasă
Mitică, toate s-au aranjat. La un şpriţ, oameni sîntem, la un făcut cu ochiul,
la un „mişcat din urechi“. O mână spală pe alta şi cu asta basta. Vorbe.
Am trăit urît. Şi continuăm să trăim urît. Intrarea în NATO
sau admiterea în UE nu ne-a facut nici mai buni, nici mai sensibili. Poate mai
bogaţi, se rulează mulţi „parai“ într-o Românie unde „ciordeala“ se face la
scară mare. Cu etică specială, cine e cu noi, e băiat bun, cine nu, e o
jigodie. Dacă Adrian Marino a călcat strîmb, doar el ştie exact adevărul.
Restul sînt speculaţii şi aranjamente de culise, ca să maculăm pe oricine nu-i
cu noi.
Memoriile lui Adrian Marino sînt o radiografie a lumii în
care a trăit. Şi el, şi noi. Cine a văzut sau a simţit pe propria lui piele că
a trăit şi a simţit lumea românească altfel să pună mîna pe plaivaz şi să-şi
scrie propria versiune. Nu să dea telefoane, ca să-l „dea în gît“ pe un om care
chiar a suferit cu supra de măsură mizeriile comunismului. Să-i lăsăm pe foştii
puşcăriaşi să se judece, eventual, ei între ei, cine a fost mai tare şi cine a
cedat. Noi, ceilalţi, rămaşi să „rezistăm prin cultură“ – o găunoasă formulă ca
să satisfacă propriile laşităţi –, ar trebui sa avem o oarecare jenă în a
arunca anateme. Atît. Cu un gust de cenuşă.
Antonio PATRAŞ:
Deţinători ai adevărului absolut, cu voie de la putere
Pe mine unul mă surprinde neplăcut mai puţin faptul că
Adrian Marino ar fi fost colaborator al Securităţii (nuanţele sînt, aici, infinite
– iar la ieşirea din puşcărie puţini aveau tăria de a nu semna pactul), cît
maniera în care CNSAS-ul a înţeles să-şi facă treaba, dînd la gazetă dosarul
exact în momentul cînd scriitorimea românească suferea un semnificativ deficit
de imagine de pe urma publicării volumului de la Polirom. De ce nu s-a
întîmplat asta pînă acum, ca acuzatul să aibă posibilitatea de a se apăra?
De altfel, în ultimul timp, cînd presa scoate la iveală
documente de la CNSAS, aproape sigur e vorba de o răfuială, un micuţ şantaj sau
alte lucruri murdare de acest gen, de pe urma cărora, vai!, nu doar „adevărul“
are de cîştigat... Evident, ar fi fost extraordinar ca Adrian Marino să nu fi
cedat sau, dacă a făcut-o, să nu fi aruncat cu noroi în ceilalţi, în colegul de
suferinţă Paleologu, de pildă, taxat vehement pentru că încasa bani, „ca o
curvă“, pentru fantezistele informaţii furnizate organelor (din cîte îmi
amintesc, şi dosarul senatorului liberal, „ambasador al golanilor“ la Paris,
fusese scos la lumină într-un moment delicat, taman în preajma unor alegeri,
deşi omul îşi recunoscuse de mult păcatul).
S-a afirmat (vezi Evenimentul zilei) că securiştii ştiau să
profite de pe urma vanităţii cărturarului, care a suferit cumplit (cine ar fi
rămas nepăsător?) cînd Eliade a primit cu dispreţ cartea apărută la Gallimard.
Nu-i exclus, avînd în vedere slăbiciunea intelectualilor pentru astfel de
lucruri. Dar e de-a dreptul aberant să afirmi (cf. tot Evz) că numai cu
ajutorul serviciului de spionaj Marino intrase pe piaţa de carte din Vest,
devenind în mod ilicit o vedetă internaţională! Oricum, fie şi admiţînd că tot
ceea ce s-a publicat în Evz se bazează pe surse credibile (rămîne, totuşi, de
clarificat conţinutul proceselor verbale, măsura în care Marino a făcut efectiv
rău), nu mă încearcă defel gîndul revizuirii textului publicat recent înObservator cultural.
Privind la acuzatorii de azi, deţinători ai adevărului
absolut (cu voie de la putere, să fim bine înţeleşi!), îmi vin în minte
ofiţerii de altădată, metamorfozaţi în campioni ai primenirii morale şi ai
luptei împotriva totalitarismului. Or, să nu uităm!, Adrian Marino a fost o
victimă, şi nu un profitor ordinar al regimului ceauşist. Ca atare, cuvintele
pe care le citam în finalul articolului meu am impresia că dobîndesc acum, în
lumina ultimelor dezvăluiri din presă, o rezonanţă tragică: „poporul român s-a
ceauşizat, s-a adaptat şi s-a regăsit în ceauşism. România adevărată s-a
identificat şi s-a confundat cu regimul ceauşist [...]. A te regăsi în
ceauşism, a-l asimila, a-l trăi şi practica în continuare mi se pare
într-adevăr teribil“.
Victime şi călăi deopotrivă (vai de capul nostru!), nu ne-am
lăsat, oare, manevraţi, cu toţii, de un Agamiţă mai deştept şi infinit mai
diabolic decît eroul caragialian? De acum încolo, cînd stimabilul va ameninţa
iar, poate că ar trebui să-i răspundem fiecare, nepăsători, cu vorba
magnetizatului Catindat: „Mersi, neică! Mi-a trecut“. Chiar dacă, de fapt, nu
ne-a trecut deloc.
Ovidiu PECICAN:
Nu ăsta e adevărul pe care îl căutăm
Nu
am jubilat cînd am citit articolele cu iz senzaţionalist care au precedat
apariţia memoriilor postume ale lui Adrian Marino, grăbite să pedaleze pe
verdictele aspre formulate de autorul dispărut la adresa unor contemporani. Nu
socotesc că ele fac substanţa acestui volum cu o încărcătură mult mai
semnificativă decît portretistica acidă pe care o conţine. Mi s-a părut însă
neonorabilă graba cu care mai multe condeie – printre ele şi ale unora dintre
cei caricaturizaţi de Marino – l-au acuzat pe scriitor de turnătorie înainte de
a produce orice dovadă documentară. Din acest punct de vedere, o spun clar:
presupunînd că Marino ar fi fost un „colaboraţionist“ – în acele timpuri era,
se pare, mai probabil să fii decît să nu fii, mai ales dacă aveai tinichele imense
atîrnate de coadă şi duceai cu tine şi-n somn teroarea anilor de umilinţe
zilnice prin temniţe şi domicilii obligatorii –, asta tot nu îi face pe
respectivii mai consistenţi moral şi mai demni.
Discuţia despre eventuala dedublare a cărturarului
ieşeano-clujean nu a debutat, de altfel, acum. Observator cultural a
înregistrat, la vremea apariţiei epistolei lui Gabriel Liiceanu către Andrei
Pleşu (nr. 231, iulie 2004), unde se formulau acuze la adresa celui despre care
vorbim aici, mai multe reacţii ale unor intelectuali clujeni, printre care şi
un scurt articol de-al meu, intitulat Zeii în zile toride. „Va fi fost sau nu
Adrian Marino o lichea, un obedient şi un profitor al regimului?“, mă întrebam
atunci. „Va veni timpul să o aflăm şi pe asta“. Reluarea, în 2010, prin vocea
lui Mircea Dinescu, a afirmaţiilor nedemonstrate cu probe de Gabriel Liiceanu,
transmiterea lor în presă prin Ioan T. Morar şi, acum, Mirela Corlăţan, este
deranjantă, cu atît mai mult, cu cît mărturiile indubitabile întîrzie să apară.
Să presupunem, însă, că ele vor apărea, de prin dosarele
Securităţii, la care şi Pleşu, şi Dinescu au avut acces într-o calitate
oficială. Sînt ele deplin şi imediat credibile? Pe blogul lui Dorin Tudoran
găsesc informaţii din care rezultă, pe de o parte, că de acest poet se ocupau
angajaţii conspiraţi a trei unităţi secrete – cea care supraveghea
corespondenţa, cea care îi asculta telefoanele şi cea care îl fila în
permanenţă –, însumare de logistică şi resurse umane aparent incredibilă, la
prima vedere. Cîţi dintre aceşti executanţi ai ordinelor arbitrare ale
dictaturii au fost aduşi în faţa judecăţii cetăţeneşti, cum se face cu destule
nume dintre intelectualii epocii? Ca istoric, remarc cu amărăciune, şi nu
pentru prima oară: cînd a vrut să reconstituie istoria represiunii catolice
într-un sat cathar din secolul al XIV-lea, Montailllou, Emmanuel Le Roy Ladurie
a fost constrîns să fructifice singura informaţie disponibilă: pe cea
înregistrată de scribii inchizitorului (mărturiile smulse sub tortură
victimelor). La fel s-a lămurit şi Carlo Ginzburg cu privire la crezul eretic
al unui morar italian din secolul al XVI-lea, în Brînza şi viermii. Mereu
călăii vorbesc, iar victimele tac.
Să fi turnat Marino? „Să mai amintesc şi de trădări şi
turnătorii pentru trei ţigări, la Jilava şi la Aiud? De figurile, gesturile,
privirile, mai ales, profund dezumanizate, rătăcite, răvăşite de o continuă
panică, ale unor foşti «reeducaţi» la Piteşti?“, spune omul cu dezgust, la p.81
a memoriilor lui, şi îmi vine să îl cred în această notaţie de certă dezavuare,
dar şi de compătimire a slăbiciunii umane.
După ce luptase pe frontul de Est şi făcuse prizonierat în
Siberia, după ce fusese arestat, din nou, în 1961, în anii ’80 ai secolului
trecut, tata îmi povestea cum îl tot presează Securitatea să toarne ce se mai
întîmplă prin blocul unde locuia, fluturîndu-i pe la nas posibilitatea ca eu să
nu-mi pot încheia studiile universitare. Făcea pe relaxatul, spunîndu-mi cum,
strîns cu uşa, îi dădea ofiţerului care îl vizita cîte o declaraţie în care le
atribuia unor securişti din blocul nostru numai injurii la adresa cuplului
prezidenţial. Ştia, îmi spunea, murind, pasămite, de rîs, că pe astea nu le vor
raporta niciodată. Spera ca, măcar aşa, să îl mai slăbească un pic. Dar,
desigur, se înşela în privinţa forţei persuasive a sistemului.
Îmi amintesc vizita pe care i-am făcut-o lui Adrian Marino
în vara lui 2004, pe cînd era asaltat de atacurile furibunde ale unui anume
Bucureşti literar-filozofic. Mi-a mulţumit pentru votul de încredere, dar nu-i
dădea pace faptul că mă puteam îndoi, fie şi retoric, de bună-credinţa lui.
Oricum stau lucrurile, Viaţa unui om singur rămîne un dar cu
greutate făcut culturii noastre actuale şi viitoare, şi nimic din ce am afirmat
în articolele dedicate ei, pînă acum, nu cred că se cere revizuit în lumina
documentaţiei despre autor disponibile pînă astăzi.
Rămîn cu gustul amar că nu am apucat să spun nimic despre
acuzele la adresa doamnei Lidia Bote Marino, o octogenară distinsă, căreia nu i
se poate reproşa nici măcar că ar fi dorit privilegii în carieră (a fost
pensionată pe treptele de jos ale carierei universitare, în pofida excelentelor
contribuţii aduse la cunoaşterea poeziei simboliste româneşti), că ar fi vrut
să aibă acces la călătoriile în străinătate sau, şi mai şi, că şi-ar fi
injuriat contemporanii. Nu ăsta este adevărul pe care îl căutăm cu privire la
trecut, ci unul cu o dominantă etică mai senină, mai puţin mizerabilă.
Bogdan-Alexandru STĂNESCU:
Titluri bune doar să agaţe proştii
Nu, nu vreau să trec peste imbecilitatea titlului: Marino,
turnătorul lui Eliade şi Lovinescu. Dacă menţionarea numelui lui Eliade putem
accepta că nu aduce cu sine prea multe ambiguităţi, în cazul lui Lovinescu,
mărturisesc că am avut o strîngere de inimă. L-o fi turnat Marino şi pe
Lovinescu? La Siguranţă? Nu, e vorba despre Monica Lovinescu, revelaţie pe care
gaşca de înjuraţi în Memorii, care o foloseşte pe Mirela Corlăţan pe post de
trîmbiţă, ne-o oferă nu în şapou, nu în primul paragraf, ci undeva pe la
mijlocul aşa-zisului articol. Care articol, sintetizat, ce revelaţii ne
produce? Că Marino a informat asupra activităţii disidenţilor români, că a avut
misiunea de a-l convinge pe Eliade să viziteze ţara, că a informat despre
prietenul Mircea Carp, despre Noel Bernard etc. Pînă la urmă, se pare că le
oferea şi acelora informaţii despre ţară, drept care Securitatea a devenit
nemulţumită de activitatea lui Bratosin-Marino. În final, reiese că Bratosin a
început să ascundă DIE anumite informaţii obţinute la München. Buuun. Toate
astea puse sub titlul care ne promitea să dezvăluie un super-spion, o armă
secretă şi letală a comunismului autohton. Ca de obicei, sub titluri bune doar
să agaţe proştii, se ascunde, într-adevăr, un lucru dureros, însă depictabil în
infinite griuri, nu în alb sau negru.
Sub condamnarea plină de intransigenţă a unui ziar care mai
nou încape în prohab, se ascunde foarte multă prostie, un noian de ideologie
deloc mascată, plus doza obişnuită de influenţe din partea Senatorilor Evz.
Repet ceea ce am spus în cadrul dosarului: pînă nu fac anii de închisoare ai
lui Marino, pînă nu îndur domiciliul forţat (în Bărăgan, nu la Tescani), nu pot
ridica piatra. Stau plin de admiraţie în faţa unei Mirela Corlăţan, care poate
ridica ditamai bolovanul, sub aparenţa obiectivităţii.
Ovidiu ŞIMONCA:
Securitatea, firmă serioasă!
Rezumăm: Marino se întîlnea cu ofiţeri ai Securităţii.
Discuta cu ei. Se încerca manevrarea lui Marino după dorinţele Securităţii. I
s-ar fi prelungit viza pentru Franţa, doar-doar l-ar convinge pe Eliade să se
întoarcă în ţară. Avea relaţii la München, printre redactorii de la Europa
Liberă. Ce spune Evz nu e foarte clar: dădea Securităţii informaţii despre
Mircea Carp, Noel Bernard şi Vlad Georgescu sau le spunea acestora ce se
întîmplă în ţară? La Paris ar fi băgat zîzanie între Monica Lovinescu-Virgil
Ierunca şi alte personalităţi ale exilului. Întrebări şi nedumeriri: toate
informaţiile publicate de Evz sînt pe baza unor rapoarte ale ofiţerilor de
securitate. De ce trebuie să-i credem pe securişti? Ştim că faptele au stat
chiar aşa? Prin urmare, în acest moment, am ajuns să tratăm Securitatea cu
stimă şi consideraţie, dacă o acceptăm drept sursă credibilă, un etalon al
informării! În acest moment, se scrie despre Adrian Marino că este „spion“,
„turnător“, dar aceste „probe“ provin de la Securitate, sînt scrise în
interiorul instituţiei, de ofiţeri. Pe urmă, ni se pare dubioasă desecretizarea
extrem de rapidă a unui dosar DIE, cîtă vreme alţi angajaţi ai Europei Libere
nu şi-au primit dosarul sau li se spune acestora, de la SIE, că n-au dosar la
DIE. Să acceptăm că Marino le vorbea securiştilor despre Monica Lovinescu şi
Mircea Carp (fostul realizator al „Programului politic“ vorbeşte în Evz despre
bănuielile pe care le avea cu privire la Marino, faţă de care a manifestat
destulă prudenţă, atunci cînd Marino venea la München, înainte de 1989). Chiar
şi din rapoartele securiştilor nu e foarte clar ce le spunea acestora despre
Mircea Carp. În plus, aşa cum rezultă dintr-un interviu pe care mi l-a acordat,
acum cîţiva ani, Nestor Ratesh, fostul director al Europei Libere, „noi ştiam
că sîntem ascultaţi – la München veneau numeroşi oameni din ţară care ne
căutau. Stăteam de vorbă cu românii veniţi din ţară. Poate că dacă se stătea de
vorbă mai puţin, nu mureau atîţia oameni“ (Observator cultural, 29 noiembrie
2007). Cînd vorbim de relaţiile lui Adrian Marino cu redactori ai Europei
Libere, îmi pun cîteva întrebări: a bătut-o Marino pe Monica Lovinescu în faţa
casei sale în 1977? A fost Marino la originea atentatului terorist împotriva
Europei Libere, iniţiat de Carlos în 1981? A pregătit sau a organizat Marino
bătaia încasată de Emil Georgescu? L-a iradiat Marino pe Vlad Georgescu,
grăbindu-i moartea? A desenat Marino – cum a făcut, cu mîna lui, Constantin Bălăceanu-Stolnici
–, planul casei lui Vlad Georgescu? Repet întrebarea: care este răul făcut de
Marino asupra redactorilor de la Europa Liberă? Şi dacă Marino era un „spion“
printre angajaţii Europei Libere, de ce nici unul dintre redactori n-a vorbit
despre această situaţie pînă acum? De ce a fost cultivat, după 1989, avînd
intervenţii în programele Europei Libere şi ale BBC-ului? Mie mi se pare că
Marino trebuie mînjit pentru că a îndrăznit să fie slobod la gură. În nici un
caz, recentele informaţii nu fac lumină cu privire la modul de operare al
Securităţii în exilul românesc şi în „anihilarea“ Europei Libere.
Ciprian ŞIULEA:
Ierarhia vinovăţiilor
Pentru mine, dezvăluirile recente despre trecutul lui Adrian
Marino nu au avut aproape nici o importanţă. Din unele motive conjuncturale,
cum ar fi acela că ele nu constituiau o surpriză sau că articolele Mirelei
Corlăţan sînt, ca şi deconspirările ei anterioare, atît de tendenţioase,
rebarbative şi contrare regulilor de bază ale jurnalismului, încît, pentru mine
cel puţin, ele produc mai degrabă empatie decît aversiune faţă de cel
deconspirat.
Nu cred că titlurile şi etichetările senzaţionaliste şi
nejustificate în text („turnătorul lui Eliade şi Lovinescu“, „superspionul
român în Occident“) sînt cea mai bună metodă pentru ceea ce, dat fiind tonul
superior şi moralist al autoarei, presupun că se doreşte a fi un demers
justiţiar, de asanare morală sau aşa ceva.
Există însă şi motive de principiu. Ele ţin de modul general
în care ne raportăm (sau ar trebui să ne raportăm) la informatorii vechiului
regim comunist; în particular, pentru că vorbim de Adrian Marino, la cei care
au devenit informatori în urma unei persecuţii politice dure.
Problema de fond e în numele cui şi în virtutea cărui
principiu se poate produce condamnarea morală (pentru că aici vorbim doar pe un
plan moral, nu pe unul juridic) a foştilor informatori. Fără îndoială,
informatorii obişnuiţi pot fi condamnaţi, în primul rînd, de victimele lor
directe (aici intrînd şi familiile acestora, toţi cei care au avut de suferit
direct). Pot fi condamnaţi, apoi, şi de societate în general, şi de cei care se
fac purtătorii de cuvînt ai acesteia (jurnalişti, intelectuali, politicieni) pe
motivul că, prin colaborarea lor cu regimul, au contribuit la susţinerea
acestuia şi sînt responsabili pentru toate abuzurile acestuia. Aici avem o
singură problemă, anume ierarhia vinovăţiilor. Foştii informatori au devenit un
fel de vedete în negativ ale comunismului, în dauna nu doar a securiştilor, de
exemplu, dar şi a responsabililor din alte anexe ale sistemului represiv, cum
ar fi Miliţia, magistratura şi chiar armata sau sistemul de educaţie. Există o
imensă zonă gri în care departajarea societăţii în victime şi vinovaţi e
complicată.
Cu atît mai mult, eu cred că cei care au devenit informatori
în urma represiunii politice pot fi acuzaţi de victimele lor directe, dar nu şi
de restul societăţii. Între cedarea lui Marino şi acţiunile lui anticomuniste
care l-au băgat în puşcărie există o relaţie directă. Cine îl poate acuza? Masa
imensă a societăţii, cea care, prin pasivitatea ei absolută, a favorizat de
fapt represiunea brutală a Securităţii? Eu cred că nu.
De fapt, e vorba despre acei justiţiari care se activează cu
o vehemenţă puţin indecentă în astfel de cazuri şi care, precum Mirela
Corlăţan, au pretenţia implicită dar evidentă de a reprezenta societatea.
Altfel, dacă cineva în sinea lui consideră că Marino cade sub standardele lui
morale, e altceva. E problema fiecăruia. Însă cei care se trezesc că vor să
reprezinte binele societăţii ar trebui să se gîndească de două ori la ce vor ei
de fapt să reprezinte şi în virtutea căror criterii. Şi ar putea să se
confrunte şi pe ei înşişi mai des cu criteriile pe care le aplică. Dacă vrei să
faci morală, trebuie să faci şi asta.
ADRIAN MARINODORIN TUDORAN - Vineri, 7 Mai 2010, 13:10
Habar nu aveți despre ce vorbiți! Sunteți doar niște nesemnificativi "admiratori ai unor stufoase dicționare de idei literare". La asta se reduce opera lui Adrian Marino după Vladimir Tismăneanu, omul care aruncă, săptămînal, pe piața cititului kilometri de texte -- de la comunicate de presă la proiecte referitoare la schimbarea numelor de străzi, sărbători, șosele, de la texte reciclate la liturghii ideologice în care tot ce s-a schimbat este contra în pro, pro în contra și totul în favoarea celor pe care-i slujește temporare etc. , e amuzant.
Vinovățiile lui Adrian Marino există. Nu știu dacă în forma și de magnitudea în care le prezintă cei care l-au luat în mod organizat la scărmănat. Sunt printre cei care cred că de ar fi mărturisit de unul singur ce, cat si de ce a facut, echipele de la Sanepid care s-au pus pe "lustrarea" unei umbrei și-ar fi pierdut obiectul muncii. Există o corespondență Adrian Marino - Sorin Antohi. Despre al doilea, "Lustrantul Șef" Tismăneanu tace. Alta ar fi fost situația, dacă lui Sorin i-ar fi dat prin cap să publice o carte în cera să scrie ce cred despre mulți dintre noi. Ne-am fifăcut foc pe el și l-am fi pus la gazeta de perete lângă Marino...
De acord, Dorin...Liviu Antonesei - Vineri, 7 Mai 2010, 14:13
@) Dorin Tudoran
Cred ca singurul lucru care lipseste memoriile e o marturisire mai clara a relatiilor cu regimul si insitutia. Ea nu lipseste cu totul acolo, dar daca spunea lucrurile mai "in clar", desigur ca ar fi lasat pe diversi moralisti ai nemaului fara obiectul muncii...
Rapuns lui Liviu AntoneseiDORIN TUDORAN - Vineri, 7 Mai 2010, 14:57
Liviu,
Eu, unul, cred că în chestiuni de asemenea natură există o singură cale. Dureroasă dar singura total acceptabilă - să spui limpede cine, ce, cît și de ce. Și, ca un bonus, să mărturisești dacă regreți ori nu.
Celelalte variante -- de înțeles, ținînd cont că suntem niște bieți oameni nu mașini perfecte și blindate -- prezintă vulnerabilități de toate mărimile.
Nu i se poate refuza lui Vladimir Tismăneanu să spună ce crede despre colaborarea lui Adrian Marino cu Securitatea. Dar, cînd ajunge să disprețuiască și cărțile lui Adrian Marino (după unele a învățat carte, ca mulți dintre noi). omul care și-a dat doctoratul cu ce și l-a dat și sub îndrumarea științifică a unui politruc luminat, parcă Al. Tănase, aș zice că Vladimir Tismăneanu să ne mai scutească. Să-și iabidineau și căldarea cu var, să meargă pe teren cu Boc al IV-le și să înceapă schimbarea numelor de străzi, parcuri și bazine de innot. Hai, că am ajuns de râsul eoru-comunismului reșapat a șaptea oară... Astfel de "cauciucuri" chiar nu mai au nici un pic de tractiune. E un derapaj permanent, uneori - controlat, alte ori - tanchetel cu bazuci cu tot se pomenesc santz...
De acord...Liviu Antonesei - Vineri, 7 Mai 2010, 15:06
@) Dorin Tudoran
...in ambele chestiuni!
Tudoran, Marino, Antohi (nemaipunind la socoteala cainele)Michael Shafir - Vineri, 7 Mai 2010, 15:12
Subscriu cu doua maini la primul paragraf semnat mai sus de catre Dorin Tudoran. Nu stiu, spre deosebire de el, ce ar scrie Antohi in cartea in care ar releva ce crede despre fiecare dintre noi. Dar mai ales nu stiu daca ce (cacofonie intentionata) crede azi, a crezut si ieri si va crede si maine. Dar noi insine? Cati dintre noi ar face bine sa se autolustreze? Nu neaparat ca fosti informatori. Unii dintre noi nu au nici macar scuza "vremurilor peste om". Iar cele scrise de DT in primul paragraf sunt o ampla pledoarie in favoarea unei asemenea efort. Lasciate ogn speranza, voi ch'uscite! Adica voi, care va uschiti de la ce scriati ieri si alalta-ieri. Pentru evitarea oricarei neintelegeri: apelul NU ii este adresat lui Dorin Tudoran.
intrebare pt O.C.Alexandra - Vineri, 7 Mai 2010, 16:42
Herta Muller ce zice?
@ Dorin TudoranOvidiu - Vineri, 7 Mai 2010, 17:30
Domnule Dorin Tudoran,
Nu inteleg cum un om care spune "Tin sa precizez ca nu contest nici o clipa valoarea contributiilor culturale ale lui A. Marino." (http://tismaneanu.wordpress.com/) ajunge "sa dispretuiasca si cartile lui Adrian Marino". Pare o contradictie.
@Dorin TudoranAlexandra - Vineri, 7 Mai 2010, 17:50
1.Daca ar mai trai AdrianMarino ar avea dreptul sa conferentieze undeva (in tara sau in afara ei) printr-un program finantat de o institutie a statului roman?
2.Mai exista in Romania dreptul de a-ti spune parerea despre opera/viata lui Adrian Marino, de pilda? Se poate, cumva, sa nu digeri stilul sau continutul operei lui Adrian Marino? Unora a inceput sa le fie frica (vedeti articolul lui Mircea Cartarescu din EVZ de azi).
Decenţă şi prostituţielector - Vineri, 7 Mai 2010, 17:55
A se compara textul Simonei Pop cu jigodismele "jurnalistice" ale Mirelei Corlăţan .
Raspuns pentru AlexandraDORIN TUDORAN - Vineri, 7 Mai 2010, 19:13
1. Daca Adrian Marino ar mai fi in viata si ar fi dovedit ca a facut to ce este acuzat ca a (ar) fi facut, nu cred c[ ar fi primul conferentiar ce ar trebui trimis de ICR intr-o tara in care traiesc multe din victimele turnatoriilor sale. Asta nu ar insemna o scoatere definitiva dintr-un circuit stiintific, cum nu ar trebui sa se intample nici in cazul lui Sorin Antohi.
2. Evident ca exista dreptul de a-ti spune opinia despre opera lui Adrian Marino, dar nu este cel mai decent dintre lucruri sa-l acuzi de opera stufoasa, pornind de la opera (ni se spune) stufoasa de informator. Poti sa nu digeri stilul sau continutul operei lui Adrian Marino dar ar fi mai onest sa o spui scriind despre cartile sale, punctual, si nu sa-ti dai cu parerea despre acel stil si continut can initezi o campanie pe o alta... tema.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters