Voyeurismul unei camere de hotel

Autor: Iulia POPOVICI | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Personal, nu cunosc alte performance-uri în România, în ultimii ani, care să-şi fi ales drept spaţiu o cameră de hotel. Ştiu, însă, spectacole/intervenţii/performance-uri în apartamente, iar în practica internaţională, aproprierea spectaculară a neutralităţii camerei de hotel e destul de des întîlnită – în acelaşi timp cu prima prezentare a celei mai noi creaţii semnate de coregraful Cosmin Manolescu, de pildă, Ana Mărgineanu şi regizorii de la The Internationalists „ocupau“ teatral un hotel în Querétaro (Mexic).

Camera 1306 se autodefineşte ca un „spectacol-instalaţie… maraton, cu durata de 12 ore, desfăşurat între 4 după-amiaza şi 4 dimineaţa“ (pînă acum, ora-limită a fost 2) – practic, un durational performance. Poţi intra pentru o oră sau pentru trei. Ca şi avioanele anumitor companii aeriene, sensibile la posibilele superstiţii ale clienţilor, Hotelul Intercontinental nu are un etaj 13, iar camera 1306 e, de fapt, 1506. Performance-ul – niciodată cu mai mult de şapte spectatori – îşi asumă dintru bun început o relaţie activă cu publicul – şi faptul că se petrece înăuntrul Intercontinentalului joacă un rol important. Nici un alt hotel din România nu exercită o asemenea fascinaţie: cea mai înaltă clădire la vremea ei, „reşedinţa“ preferată a ziariştilor internaţionali, spioni străini, microfoane în scrumiere, Revoluţia din ’89, terorişti la balcoane… O mie de poveşti şi legende, locul pe care cei mai mulţi bucureşteni nu l-au văzut niciodată pe dinăuntru, deşi face parte adînc din viaţa lor, e un bun simbolic. În desfăşurarea practică a performance-ului, camera-apartament 1506 devine element performativ în sine: pereţii moi, capitonaţi (acolo să fi fost microfoanele?), tavanul jos, claustrofobic, dressingul cu oglinzi, mobila greoaie, masivă, perspectiva unică asupra oraşului (pe 13 august, de la etajul 15 puteai privi direct în ceea ce pînă de curînd era Mediateca Centrului Naţional al Dansului, pe cale de a fi dărîmată în procesul de refacere a Teatrului Naţional) subminează neutralitatea, impersonalitatea alienantă a camerei de hotel mai mult chiar decît obiectele personale (lumînările, obiectele de igienă din baie, cărţile – L’Huile d’olive, Sept pierres pour la femme adultère, Henri Michaux – de pe noptieră, telefoanele care sună isteric) menite s-o „domesticească“.

Într-un interviu pentru Adevărul, Cosmin Manolescu consideră Camera 1306 şI Am Myselfţ „un spectacol foarte voyeuristic“, de ambele părţi, pentru performeri ca şi pentru public. Dar dimensiunea ritualică – apelînd la sentimente primare, ca frica, scîrba, revolta – a performance-ului în relaţie cu spectatorul e o temă care-l atrage de multă vreme pe Cosmin Manolescu. Cu cîţiva ani în urmă, Manolescu, împreună cu artistul francez Pascal Allio făcea un performance extrem de… enervant, din anumite puncte de vedere, numit Visa Game – care „atenta“ la intimitatea identitară a membrilor publicului, smulgîndu-i din „splendida izolare“ a distanţei de receptare (ca să-şi primească înapoi cartea de identitate lăsată în schimbul unei căşti, fiecare era strigat pe numele din buletin).

Întrebarea „ce desparte un performance de un pur gest de exhibiţionism“ e fundamentală în performance – iar răspunsul e în privirea spectatorului: performance-ul e o afirmaţie performativă, unde (la fel ca-n cazul actelor de limbaj despre care scrie Austin) distincţia între „civil“, accidental, şi performativ, care generează sens artistic, depinde de disponibilitatea interpretativă a celui care participă prin propria-i privire. Iar această disponibilitate e continuu negociată în acele performance-uri, precum Camera 1306, interactive, care oferă interstiţii de intervenţie pentru spectator.

Camera 1306 şI Am Myselfţ e, într-adevăr, un performance despre identitate, limita dintre realitate şi ficţiune, alienare, individualism şi singurătate. Acea oră – de la 18.00 la 19.00 – pe care-am petrecut-o în camera de la Intercontinental a fost de o intensitate a intimităţii aproape dureroasă, acutizată de senzaţia perisabilităţii, a precarităţii prezenţei şi a sentimentelor într-un spaţiu de trecere, aşa cum e un hotel. Cu mănuşile de box purtate de Catrinel Catană în picioare, lupta imposibilă, mersul răsturnat, fragilitatea corpului uman în recuzita forţei şi a violenţei. Într-un talmeş-balmeş auditiv, în care Ne me quitte pas era continuu bruiat de vocile de la televizor (în toate limbile posibile) şi de sunetul repetitiv-agasant al telefoanelor mobile (camera era şi în mod excepţional aglomerată, datorită prezenţei unei echipe de filmare – un exerciţiu de invizibilitate într-o apropiere maximă). Ce s-ar fi întîmplat dacă unul/una dintre noi ar fi oprit televizorul sau telefoanele? În ce fel ar fi fost un astfel de gest o interferenţă performativă şi în ce măsură o asumare a condiţiei de participant activ la un act de afirmare comună a prezenţei? De ce nimeni n-a făcut-o?

Ce/cine eşti tu, spectatorul, împărţind o astfel de intimitate aici şi acum, dar incapabil să te implici total? Pentru ca actul performativ să existe, cineva trebuie să se instituie pe sine însuşi ca performer, să-şi afirme performativ gesturile, iar altcineva să-şi asume postura celui care priveşte – pasiv şi activ.

În această perpetuu răsturnabilă negociere a privirii, între activ şi pasiv, voyeurismul e unidirecţionat sau chiar neglijabil: voyeurismul e o invazie în intimitate – dar intimitatea împărtăşită de cei doi performeri e voluntar şi conştient oferită spre împărtăşire. Intimitatea spectatorului – invadată de privirea care-i răspunde, cea a performerilor – e tulburată pînă în punctul în care, prins în jocul celor doi, îşi oferă persoana spre contemplare publică. Ce se vede, din intimitatea-i ascunsă, dincolo de ceea ce oferă el însuşi spre privire şi, mai ales, dincolo de performarea socială, conformarea la normele comportamentului spectacular, pe care le poate doar intui, va rămîne un secret niciodată dezvăluit.

Şi în artele performative există aşa-numitele cameo appearances, chiar în efigie: alături de cărţi, pe noptiera din camera 1506 e o fotografie a mult-regretatei Gabriela Tudor.

Următoarea prezentare a Camerei 1306 la Bucureşti va avea loc pe 24 septembrie.

Camera 1306 (I Am Myself) de Cosmin Manolescu

Co-producţie a Fundaţiei Gabriela Tudor/Compania Paradis Serial şi a Centrului Naţional al Dansului Bucureşti, partener asociat – Hotelul Intercontinental Bucureşti, cu sprijinul Cullberg Ballet (Stockholm), Asociaţia 4Culture (Bucureşti), Centrul de Cultură „George Apostu“ (Bacău)

Cu: Cosmin Manolescu, Catrinel Catană

Recomanda articolul prin: