Scriitoarea franceză Christine Angot a
fost săptămîna trecută la Bucureşti, pentru a-şi lansa
romanul Rendez-vous (Editura Leda, 2009; la aceeaşi editură a
apărut şi Incest, în 2008, ambele traduse de Marieva
Ionescu). Am profitat de ocazie pentru a sta de vorbă cu o
autoficţionară provocatoare, un nume de nedepăşit al genului.
Ultima dumneavoastră carte, Le Marché
des amants (Seuil, 2008), a făcut multă vîlvă atît în
rîndul publicului, cît şi în acela al criticilor.
Ca de obicei, aş spune. Cum interpretaţi genul acesta de reacţii?
Mizaţi pe aşa ceva, sînteţi deja obişnuită cu reacţiile
scandalizate sau ele nu vă interesează?
Anul acesta a fost mai rău ca de
obicei. Scandalul e, într-adevăr, o problemă şi el împiedică
lectura cărţii. E un bruiaj, o dificultate, o reală problemă.
Sper ca, încetul cu încetul, editorii mei să găsească
o soluţie în această privinţă. Însă publicul meu nu
se lasă intimidat de scandal, tocmai pentru că e obişnuit cu
stilul cărţilor mele. Mi-ar lua foarte mult timp să vă explic de
ce se repetă reacţiile acestea, încep să înţeleg de
ce se produc, însă resorturile lor sînt foarte profunde
şi complexe. E aproape o problemă de societate. Dacă vă uitaţi
la felul în care sînt receptate operele literare de-a
lungul timpului...
Istoria literară e plină de exemple
de reacţii scandalizate ori de procese de moralitate la apariţia
unor cărţi.
Tocmai. Şi, în fond, nu e vina
cărţii, ci e vorba de o problemă de mentalitate, de o problemă a
societăţii la un moment dat. Ce aş putea să vă spun? În
ceea ce fac e ceva complicat, ceva ce oamenii nu vor să vadă. Dacă
vrem să rămînem la un răspuns simplu: ceea ce spun eu în
cărţile mele sînt lucruri pe care oamenii nu ar dori să le
vadă. E un scandal enervant.
Reîntîlneşti, de fiecare
dată, aceeaşi scriitură în cărţile dvs. În opinia
dvs., ce se schimbă de la o carte la alta? Care este declanşatorul
unei noi cărţi?
Simt, la un moment dat, nevoia absolută
de a face o carte. În clipa de faţă, mă aflu chiar în
această situaţie, de căutare.
Declanşatorul trebuie să aibă
întotdeauna un raport cu biografia? Practic, din acest motiv se
scandalizează lumea.
Există întotdeauna, în
cărţile mele, un raport cu realul. E tipic literaturii. Istoria
literaturii este, întotdeauna, indiferent de epocă, o istorie
a raporturilor literaturii cu realul. În cutare epocă, istoria
literaturii ne arată cum anume un scriitor sau altul interacţionează
cu realul şi cum procedează pentru a transpune realul în
scris. În ce mă priveşte, în maniera mea de a scrie,
cînd scriu o carte nouă trebuie să reflectez la acest raport.
Încerc să înţeleg ce se întîmplă în
jurul meu – în jurul meu, şi nu la mine acasă, ce se
întîmplă la televizor, la Paris, în Statele Unite,
aici, care sînt relaţiile în familii, în cupluri
etc. Mă preocupă ceea ce resimt, la un moment dat, în
privinţa unui anumit subiect care-mi pare foarte important, cum
reuşesc să arăt modul în care acest lucru face parte din
viaţa cotidiană, imediată a cuiva. De exemplu, marile întrebări,
problema incestului, a homosexualităţii în Incest, ori – în
Rendez-vous – problema raporturilor de dominare, chestiunea
banilor, ce înseamnă să faci o alegere în dragoste
etc., cum se traduc toate aceste chestiuni de maximă importanţă
într-o viaţă, în existenţa cotidiană. Ceea ce e sigur
e că încerc să traduc toate lucrurile astea la scara mea
personală.
Aveţi întotdeauna acelaşi
personaj principal, cu acelaşi nume.
Pentru că mă sprijin pe experienţa
mea, încercînd să aduc aceste mari subiecte la scara
mea, la înălţimea demersului meu.
Istoria amoroasă în Rendez-vous
sau Incest se petrece – profesioniştii o ştiu prea bine – în
discursul însuşi, pe măsură ce textul se scrie. Dar pentru
cititorii profani, ceea ce se vede e că povestea respectivă se
consumă în absenţa persoanei iubite (în Rendez-vous,
Christine scrie în absenţa unei a doua întîlniri
cu Eric, actorul de care e îndrăgostită). E aceasta o
condiţie pentru ca romanul dvs. să se poată naşte?
Nu e neapărat absenţa persoanei
iubite, dar există, cu siguranţă, un conflict amoros. În
Rendez-vous există mai multe persoane iubite: bancherul, Claude,
Pierre şi, evident, actorul. Toate acestea dau naştere unui
conflict amoros. Tot aşa, în Incest, există personajul femeii
iubite, dar şi al soţului. Nu se poate spune că, în
Rendez-vous, actorul este personajul central al istoriei amoroase,
toţi acei bărbaţi fac parte din conflictul amoros de care vorbeam.
De exemplu, Rendez-vous tratează despre relaţiile de putere, dar în
fond este un fel de mare carte despre sado-masochism: în
relaţia Christinei cu bancherul, sado-masochismul îmbracă o
formă aşa-zicînd banală (care implică economia, banii
ş.a.m.d.), pentru ca, în relaţia cu actorul, el să revină
sub o altă formă. În ultimul caz, e implicată problema
cuvîntului: ce fac, îi vorbesc, nu-i vorbesc? Îl
sun, nu-l sun? Cum îl fac să sufere? etc. În centrul
tuturor acestor atitudini, acte se află suferinţa: ea e implicată
încă de la început în legătura cu bancherul,
într-un mod cît se poate de evident, fiindcă intervine
şi chestiunea banilor, dar şi a perversiunii. În povestea cu
actorul, sub pretextul unei relaţii romantice – „Ah, este
absent, o Doamne, îl iubesc!“, respectiv „Ea mă aşteaptă,
mă va aştepta mereu“ –, de fapt există un raport
sado-masochist foarte dur, care se desfăşoară între cei doi,
iar interdependenţa dintre ei – ea acceptînd să sufere, el
făcînd-o să sufere – se organizează pentru a păstra
legătura amoroasă. Pentru mine, Rendez-vous e povestea unei relaţii
sado-masochiste.
Să nu uităm că eroina este şi
scriitoare: ea trăieşte povestea de dragoste şi, în acelaşi
timp, scrie o carte.
Acesta e, cu siguranţă, cel de-al
doilea subiect al cărţii.
Naratoarea leagă viaţa de dragoste şi
de scris. Există un pasaj în care chiar asta pare a-i spune
iubitului: trebuie să mă accepţi cu tot ceea ce sînt eu, ca
scriitor şi ca persoană, cele două lucruri nu se contrazic, mă
constituie în mod egal. Şi totuşi, nu cumva scrisul cîştigă
în faţa vieţii, putînd să înghită relaţia ca
atare? E ca şi cum ea ar avea nevoie să trăiască lucruri pentru a
putea continua să scrie. E o relaţie problematică, în orice
caz.
Nu şi pentru ea. Dacă ar fi aşa cum
spuneţi, orice poveste ar fi bună pentru ea. E ca şi cum – dat
fiind că în momentul de faţă caut subiectul următoarei mele
cărţi – aş spune: îl vedeţi pe domnul de acolo? Trebuie
neapărat să avem împreună o aventură ca să pot scoate o
carte. Or nu se întîmplă aşa. Lucrul esenţial nu e o
decizie de acest tip, căci ea nu va da nimic nici în planul
literaturii, nici în cel al vieţii. Nu e vorba de un joc, nu e
ca şi cînd ai arunca cu zarurile. În orice caz, eu nu
aşa procedez. Eu sînt mult mai disponibilă, receptivă, sînt
într-o măsură mult mai mare spectator. Se întîmplă
lucruri, evenimente, dorinţe. Sînt foarte pasivă. Anumite
lucruri mă frapează ca fiind foarte speciale, singulare,
misterioase, încîlcite. Cînd e vorba de o chestiune
de natură conflictuală, cînd oamenii spun lucruri care nu
sînt în acord cu ceea ce gîndesc, în momentul
în care depistez minciuna, decalajul între vorbe şi
fapte, la nivelul unei fiinţe umane sau al unei societăţi,
lucrurile încep să mă intereseze. Atunci mă simt îndemnată
să scriu o carte.
Nu sînteţi de acord cu eticheta
de „autoficţiune“ care se aplică scriiturii dvs.
Nu, pentru că asta ar însemna să
fac exact ceea ce spuneaţi mai devreme: să scriu despre orice, din
moment ce e vorba de propria viaţă. Nu mă interesează deloc să
scriu despre orice, tot aşa cum nu mă interesează să scriu despre
viaţa mea. Ci să scriu ceva care să fie just în raport cu
realul. Iar acest lucru reuşesc să-l exprim mai bine dacă trece
prin experienţa mea personală, asta da.
În cazul acesta, cum vă situaţi
dvs. în peisajul actual al literaturii franceze?
Scriu romane. De aproape o sută de
ani, există în literatură un subiect care a devenit foarte
important, eul/„le je“. În secolul al XVIII-lea, eul era
deja foarte important, dar era un eu al confesiunii (a se vedea J.J.
Rousseau). Între timp, oamenii au înţeles că eul e ceva
mult mai complicat, eul confesiv e şi acel „je est un autre“ al
lui Rimbaud, e şi eul psihanalizei, care, la un moment dat, se
desprinde ca un fel de haos inform, un eu subversiv, care se desparte
de caricatura sociologică. Din acest motiv, eul e interesant, pentru
că-l împiedică pe personaj să încremenească într-o
caricatură sociologică şi cred că sîntem într-o epocă
în care sociologia e pe cale să anihileze indivizii. Micul
burghez, bogatul, bancherul etc., cu toţii sîntem fixaţi în
imagini sociologice. Şi totul formează un mic spectacol. Cred că
efortul literaturii este de a merge împotriva acestui curent.
Cred că eul, dacă este utilizat într-un anumit fel, se poate
opune la aşa ceva.
Printre reacţiile publicului, pe
Internet, la ultima carte (o carte patetică, vulgară, banală etc.)
revine această mărturisire: „Da, Angot emoţionează“. Ce efect
doriţi să produceţi la lectură? Pentru ce public?
Nu mă adresez unui anumit tip de
public, în asta constă forţa literaturii, în libertatea
oricui de a citi cartea. Am, totuşi, un public al meu, de care mă
simt ataşată şi căruia îi datorez foarte mult. În
schimb, ceea ce mă interesează cel mai mult este emoţia – emoţia
care există în limba vorbită, care este evidentă la fiecare
dintre noi cînd comunicăm ceva –, această emoţie, legată
de cuvinte, de limbaj, şi care e conţinută chiar de voce, doresc
să o transpun în scris. Dacă oamenii reuşesc să perceapă
ecourile acestei emoţii care există în limba care se
vorbeşte, dacă ei o pot simţi în limba care se scrie, atunci
sînt cu adevărat mulţumită. Ar însemna că limbajul
scris – în cărţile mele – se încarcă de o
multitudine de senzaţii specifice limbajului vorbit. Limba vorbită,
reală – nu limba de lemn, limbajul politic etc. –, e plină de
senzaţii. Vreau ca limba să fie, în pagină, la fel de vie ca
limba pe care o vorbim în viaţă.
Îmi place felul în care
vorbiţi, în Rendez-vous, despre curajul şi riscul scriiturii
ca denudare, dezvăluire. Cum vedeţi dvs. confuziile iscate între
literatură şi biografie, între personaj şi modelul lui?
Nu există literatură dacă nu-ţi
asumi riscuri. Da, e un risc, desigur, dar dincolo de asta, există
şi o frumuseţe în această atitudine. Nu trebuie uitat
niciodată că literatura e menită să servească realul,
înţelegerea realului. Scriitorii, la rîndul lor, servesc
literatura. Cînd serveşti o artă a cărei funcţie e aceea de
a ajuta la înţelegerea realului, nu există nimic impudic în
gestul tău. E o chestiune de convingere, de credinţă. Trebuie
să-ţi abandonezi egoul, temerile: Doamne, ce se va zice despre
mine? Nu-i important. Nu poţi încerca tot timpul să te
protejezi, altfel nu trebuie să faci literatură. Toţi scriitorii
procedează aşa.
De ce mi se reproşează tocmai mie? Cu
siguranţă pentru că există în scrisul meu ceva care-i
deranjează mai mult. Să fie acest eu, modul în care îl
manevrez, să fie oare dezvăluirea în chestiune?
Modelul a existat întotdeauna, în
literatură, în pictură, în sculptură. Cînd
vedeţi Venus din Milo sau Victoria din Samotrace la Luvru nu vă
întrebaţi dacă modelul a fost iubita artistului. Acum sîntem
în România şi n-o să-mi ziceţi ceva de genul: „Am
fost la un botez şi era şi soţia bancherului din romanul dvs.“.
Oamenii, în fond, nu ştiu ce înseamnă să scrii, nu iau
în considerare o chestiune importantă, care e cea a dorinţei,
nu-şi dau seama că, într-o asemenea întreprindere,
există un acord între model şi scriitor: verbalizat sau nu.
Şi oamenii sînt prea vanitoşi, se iubesc prea mult, crezînd
că, de îndată ce un scriitor îi va vedea trecînd
pe culoar, va dori să facă o carte despre ei. Există o aroganţă
halucinantă în aceste discursuri. Şi eu, care sînt
acuzată de narcisism... Eu pun în evidenţă, de fapt,
narcisismul acestor bărbaţi (bancherul, actorul etc.), care e,
pare-se, mult mai considerabil decît al femeilor, ultimul fiind
mereu luat în vizor. Despre narcisismul bărbaţilor nu se
vorbeşte niciodată.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters