Vremea iertării

Autor: Liviu CANGEOPOL | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Rătăcind cu gurile căscate de admiraţie printre măreţia caracterului comico-eroico-mahalagesc şi orbirea îngîmfării că nimic nu le poate rezista dacă şi-ar pune mintea, românii nu sînt cu nimic mai capabili decît fuseseră vreodată să iasă din letargia istorică în care i-au împins cavalerii apocalipsei de stat totalitar, de tranziţie spre niciunde şi, apoi, democrat, cum nimeni n-a mai văzut: teroarea, sărăcia şi minciuna continuă să ne ţină ostatici. Chipul nostru diform se contorsionează în oglinzi mîncate de rugina damnării, pentru că himera cunoaşterii şi trufia fără margini vin de la Diavol. Din tăieturi adînci în care colcăie nepedepsite crimele trecutului se scurg fluviile unui coşmar luxuriant. Se spune că păcatul îşi are pedeapsa în sine. Răul este generos cu noi, ca un dar grecesc. Ne zbatem pentru cauze ridicole şi nu încetăm o clipă să trăim cu iluzia conştiinţei curate.

Cine sîntem? Ce mai păstrăm în suflet din moştenirea lăsată de Dumnezeu? Mai este străbătută noaptea nemerniciei noastre, măcar uneori, de nostalgia paradisului pierdut? Ce s-a ales din libertatea despre care speram că ne va dezlega de toate obsesiile cu care ne-au înfierat slugile şi, apoi, prigonitorii tiranului? Unde s-a ascuns demnitatea despre care credeam că ne aşteaptă în spatele lanului de sîrmă ghimpată cu care înconjuraseră ţara? Soarele ateismului latent a stins în noi orice speranţă.

Au existat generaţii de oameni care au fost striviţi sub şenilele partidului bolşevic doar pentru că se născuseră în libertate şi ar fi putut deştepta gloatele duse la tăiere. Oameni care au întîrziat să devină ticăloşi. Care au refuzat să înţeleagă mersul împleticit al istoriei. Şi virtutea îşi are răsplata în ea. Pentru că au fost cei mai buni, au murit primii. Au scăpat fără a mai fi nevoiţi să contemple gradul decăderii generale. În urma lor au rămas rudele înnebunite de durere şi de spaimă, prietenii care n-au încercat să le ia locul, vecinii care şi-au zis că norocul s-a abătut asupra lor. Acum, ei zac de-a valma în glia din care n-a mai rămas o urmă de mîndrie străbună.

Libertatea pe credit ne-a emancipat în tot ceea ce inventase Occidentul mai rău. Avem droguri şi pornografie, pamflete politice la adresa conducătorilor, televiziuni de înjurat miniştri şi filme de pierdut suflete, ode înălţate vulgarităţii şi capacitatea prostimii de a-şi etala dezinhibările, bande organizate de hoţi instruiţi şi prostituţie rafinată, scandaluri trecînd ca acceleratul prin gările tribunalului, magazine care desfac ierburi extatice şi vicii date pe sub mînă, nu de frica justiţiei, ci de dragul preţului justificat, cluburi ale decăderii trupeşti şi reviste de pervertire intelectuală, băuturi fine şi alimente exotice, medicamente prefăcute şi palate crescute la periferie, dar încă n-a reuşit nimeni să descopere bunul-simţ al cetăţeanului însingurat, demnitatea foştilor luptători, decenţa celor care nu s-au băgat în faţă.

Unde ai fi putut găsi un punct de sprijin în nesfîrşita mocirlă a societăţii multilateral nedezvoltate? Cine te-ar fi putut ajuta, măcar cu o vorbă bună, dacă nu cu adăpost pentru o noapte ori cu o lingură de mîncare? Cine ar fi trebuit să stea lîngă noi şi nu a stat? În întunericul Evului Mediu, fugarii găseau adăpost în lăcaşuri sfinte ori la curtea vreunui suveran milostiv. Bisericile noastre deveniseră antecamera Securităţii. Cei care trebuiau să ne ajute ne vindeau. Iar suveranii ajunseseră toţi colonei şi generali. Nimeni nu a stat lîngă noi. Rudele ne-au părăsit, prietenii nu ne-au mai recunoscut, foştii noştri profesori, cei care juraseră să ne formeze ca oameni utili societăţii, căzuseră loviţi de amnezie. Noi nu am devenit mai buni. Binele pentru care luptam nu s-a materializat în nimic. Dimpotrivă, ceilalţi deveniseră mai răi. Poate de aceea ne-au şi detestat.

Vremea împăcării nu poate trece nepăsătoare pe lîngă iertarea lor. Să ne ierte pe noi, care ne-am ridicat împotriva fiarei, cu riscul vieţii, dacă de libertatea pe care oricum n-o aveam nu ne păsa, pentru că ei nu erau pregătiţi să ni se alăture. Dar ar fi trebuit, oare, să nu fi făcut nici noi nimic? Să ne fi comportat ca şi cum nu vedeam, iar dacă vedeam, ca şi cum nu ne păsa, iar dacă ne păsa, ca şi cum nu aveam curajul să spunem ceva doar pentru a nu-i stînjeni pe semenii noştri cu semnalul trezirii? Nemulţumirea lor de atunci, dublată de neajunsurile fantasmelor de azi, ne-au ferecat mai întîi la stîlpul infamiei, cînd şacalii Securităţii, printre care C.V. Tudor se distingea prin nivelul sporit al turbării, au fost asmuţiţi asupra noastră, transformîndu-ne în ţapii ispăşitori ai nenorocirii generale, apoi am fost lăsaţi pradă uitării pînă şi de cei apropiaţi nouă, ca o ruşine ce nu trebuie exhibată. Dar nu ştiam noi încă de atunci care sînt regulile jocului?

Citesc în fiecare lună jurnalul de lup singuratic şi uitat al lui Paul Goma şi sînt cuprins de o tristeţe care nu se explică decît prin aceea că drama lui oglindeşte perfect drama întregii naţiuni. Din vîlvătăile rugului care se mistuia cîndva pentru demnitatea noastră refuzată n-a mai rămas decît jarul, care se stinge treptat sub spuza nepăsării. Nu din cauză că n-ar mai avea putere să fluture steagul dezrobirii şi să rotească paloşul în carnea duşmanilor, ci pentru că deznădejdea neputinţei celor pentru care se ridicase l-a acoperit ca un omăt peste care ştie că nu va mai veni nici o primăvară. Paul Goma este un om bolnav, scîrbit şi bătrîn. Din tot ce-ar fi putut să fie n-a mai rămas decît un potenţial ucis de cei pentru care şi-a sacrificat viaţa.

Dacă s-ar fi luptat pentru binele său, ar fi existat şanse să fi reuşit. Dar cum poţi însănătoşi un muribund care a făcut o pasiune pentru boala lui? Înfrîngerea lui Paul Goma este înfrîngerea noastră. Îl vom plînge după ce nu va mai fi, cu o ciudat de brusc regăsită durere, bucuroşi, în sinea noastră, că am mai scăpat de un spin pe care îl vedeam şi cînd ţineam ochii închişi. Unii îi vor propune canonizarea. Preşedintele în funcţie îi va acorda o medalie. Eventual, şi un loc de veci în ţara (şi a) lui. Alţii, îi vor scoate la iveală dosarele pe care nu le-a avut. Ne vom comporta cum ştim noi mai bine. Cum am mai făcut-o.

Vom dănţui nebuneşte pe propriul nostru mormînt.

Recomanda articolul prin: