OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Volumul de povestiri Celelalte poveşti de dragoste de Lucian Dan Teodorovici este, trebuie s-o spun din capul locului, o carte splendidă, una dintre cele mai frumoase pe care le-am citit în ultima vreme şi probabil una dintre apariţiile editoriale remarcabile ale anului care abia a început. O „colecţie“ de unsprezece proze scurte cu fine conexiuni între ele, orchestrate atent astfel încît personajele ori situaţiile să revină pe parcurs în mod imprevizibil, să-l surprindă pe cititor prin felul în care comunică unele cu altele, se înlănţuiesc.

 

Lucian Dan TEODOROVICI,  Celelalte poveşti de dragoste, Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză“, Iaşi, 2009, 248 p.

 

 

Căci, de fapt, e vorba despre un ansamblu coerent, în care prima poveste, „Şobolanul e mai viu decît ţestoasa“, constituie o perfectă uvertură, care-şi primeşte finalul cuvenit în a unsprezecea proză, „Podul Strîmt“. Lucian Dan Teodorovici este un excelent prozator, lucrul era deja cunoscut din Circul nostru vă prezintă – un roman impecabil construit, cu accente social-existenţiale, o comedie umană (cum bine observă Antonio Patraş, în textul de pe coperta a patra) redusă însă ca anvergură, atinsă de aripa unui teatru al absurdului, deşi fidelă în intenţie (satiră socială) „spiritului balzacian“ (l-am citat pe Antonio Patraş). Ei bine, lucrurile acestea se ştiau, ca de altfel şi faptul că autorul e nu numai prozator, dar şi scenarist şi dramaturg, ceea ce înseamnă că se pricepe să dozeze mijloacele lingvistice, să pregătească situaţiile, să omită detalii cînd e cazul, să alterneze planurile şi registrele, într-un cuvînt să ţină sub control procedeele şi efectele textelor sale. În regimul observaţiei şi al registrelor stilistice, ca şi al construcţiei narative, el aminteşte de măiestria şi precizia unui Mircea Nedelciu în proza scurtă a anilor ’80, dar, pe de altă parte, Lucian Dan Teodorovici are – în cartea de faţă – şi farmecul tipic adevăraţilor povestitori (un Vasile Voiculescu, de pildă, la care mă trimite uneori structurarea pe două planuri succesive a întîmplărilor ori modul în care construieşte finalul), un anumit inefabil în care se topesc magia frazei, o sentimentalitate reţinută, (auto)ironia, experienţa omului trecut prin viaţă, mai exact prin dragoste.

 

Fiindcă e simplu: autorul ne propune o serie de poveşti de dragoste (un titlu ca al acestei cărţi va vinde, cu siguranţă, dragostea e o temă inevitabil comercială), coborînd astfel din spaţiul public, social, în acela intim, mai mult sau mai puţin personal. Avem, iată, o carte de dragoste în plus, într-o literatură nu foarte bogată în această privinţă (cum remarca Cecilia Ştefănescu), dar o carte pe cît de nesimandicoasă în aparenţă (şi accesibilă), pe atît de subtilă şi de construită. „Celelalte poveşti de dragoste“ sînt deopotrivă ale naratorului şi ale celorlalţi: poveşti pe care el le-a trăit sau ar fi dorit să le trăiască, poveşti despre care a aflat, poveşti întrezărite, poveşti evocate, dar pe care le interiorizează de fiecare dată, comparîndu-le cu propria-i experienţă de viaţă, cu propria-i morală, cu propriile iluzii şi melancolii. De aceea cred că Antonio Patraş are dreptate şi mai departe (pe coperta a patra) să afirme că volumul în discuţie „este o probă de măiestrie mai degrabă flaubertiană, o «educaţie sentimentală» traducînd, la nivelul celor mai subtile nuanţe ale scriiturii, eterna comedie a iluziilor pierdute“. Spre deosebire de celălalt comentator de pe coperta a patra, Doris Mironescu, nu cred însă că universul acestui volum reflectă „lumea «celorlalţi»“, el nu vorbeşte despre „descoperirea umanităţii“, ci dimpotrivă, despre o lume a interiorităţii, despre o educaţie sentimentală ale cărei trepte naratorul le parcurge traversînd propriile iubiri, precum şi pe cele auzite sau la care asistă ca martor. Scriind aceste proze e ca şi cum Lucian Dan Teodorovici şi-ar permite un răgaz – luxul de a abandona încrîncenările cu miză socială şi de a se deda sentimentalismului discret, într-o vreme cînd temele sociale şi umanitare ocupă firmamentul succesului (în filme, în literatură, în celelalte arte).

În uvertura cărţii, doi prieteni beau whisky într-un bar, la o oră tîrzie din noapte, spre exasperarea barmanului „transpirat şi nervos“, potolit de fiecare dată cu cîte o bancnotă strecurată în podul palmei: e aniversarea prietenului naratorului (35 de ani), „scenarist la nişte rahaturi de sitcomuri“ sperînd să scrie într-o zi „un roman adevărat“, un tip căsătorit de „doişpe“ ani deja. Naratorul se află şi el în pragul celor 33 de ani, căsătorit, la rîndul lui, de zece ani. Ajunşi la „a doua sticlă de J&B“, pe fondul aceleiaşi piese muzicale repetate la nesfîrşit (Dance me to the end of love a lui Leonard Cohen), cei doi se lansează într-o savuroasă conversaţie stimulată de beţie, care le provoacă de altfel şi efuziunile lirice: „ – Noi sîntem nişte frumoşi învinşi, şamane.

 

Era o vreme tocmai bună pentru plîns, aşa am gîndit, deşi barmanul transpirat şi nervos părea să nu fie de acord cu noi. Însă prietenul meu mă îmbrăţişa şi plîngea, la un moment dat a început să plîngă în hohote chiar, iar mie mi s-a părut firesc, chiar foarte firesc să fie aşa“. Umorul implicit, al vocii narative presupuse a fi ulterioare întîmplării (precum în povestirile lui Voiculescu) e doar unul dintre ingredientele scenei înfăţişate, aceasta din urmă pigmentată fiind de autoironie şi drapată la final în faldurile unei gravităţi deziluzionate: „Şi-apoi, cît timp am ascultat, de zeci de ori, melodia aceea afurisită, am început să mă gîndesc şi eu la lucruri la care n-ar fi trebuit să mă gîndesc, cum că îndrăgostirea e specială, pe cînd iubirea e doar iubire şi-atît, e plină lumea de iubire şi e atît de goală de îndrăgostire“. Prietenul protestează, cei doi ajung în cele din urmă la un compromis: există oameni „îndrăgostiţi pe toată viaţa“, condiţia fiind formulată aşa: „nu trebuie omul să fie bun, dar e musai ca îndrăgostirea să fie bună“.

 

După care prietenii discută „dacă noi avem îndrăgostiri bune în căsniciile noastre“. Ameţiţi de cîntecul lui Cohen şi cu capul tulbure de băutură, prietenii se duc la colţul străzii să aştepte... îndrăgostirea. Această primă proză conţine deja, ca un episod-pilot, datele celorlalte povestiri: personajul-narator va cunoaşte oameni îndrăgostiţi pe viaţă (vezi „Pe catalige“, „Nişte documente“, „După gîşte“, chiar şi „Lună plină“); aspirînd la îndrăgostire ca la o fata morgana, acelaşi narator îşi înşeală soţia, pe care o iubeşte şi la care revine (vezi „Scufundări“, „O noapte la hotel“); „Tramvaiul care cîntă“ evocă o îndrăgostire din adolescenţă, supusă probelor de bărbăţie, „Cu mai mulţi kilometri în urmă“ – o dragoste/logodnă încheiată tragic, anterioară căsniciei, în vreme ce „Copilul-lup“ şi „Podul Strîmb“ vorbesc despre iubirea maritală, despre frumuseţea, dar şi fragilitatea căsniciei, despre compromisuri, trădări şi iertări în cuplu. De altfel, cartea se încheie în această notă melancolică, a fragilităţii iubirii supuse probei timpului, a cărei expresie îi revine vocii feminine, soţiei. Educaţia sentimentală s-a încheiat şi în fond ea se datorează, ca şi la Flaubert, în bună măsură femeii, care pare a dispune intuitiv de cunoaşterea sentimentelor.

Lucrul e ilustrat – cu umor, cu virtuozitate – în povestirea „O noapte la hotel“ (una dintre preferatele mele), în care naratorul-personaj îşi sună amanta de la hotel pentru a-i spune că, deşi separat o vreme de soţie, vrea să pună capăt legăturii lor. Uşor de zis, greu de făcut, şi naratorul ratează la nesfîrşit mărturisirea, cu toate că femeia, sosită la hotel, intuieşte brutal, de la început, cum stau lucrurile: „Ce vrei să-mi spui, de fapt? a întrebat. Că ea a aflat despre noi şi nu mai vrei să continuăm?“. Evident, dar cu menajamente. Urmează o serie de replici ale metresei care sînt ca un soi de revelaţie pentru bărbatul lipsit de acea fineţe a cazuisticii amoroase specifică, pare-se, femeii: „Pentru că nu greşea în ceea ce spunea. Şi suna rău, foarte rău s-o aud negreşind“; şi încă: „Numai că, într-un fel, avea dreptate. Adică nu, nu mă bănuiam pe mine de nici o ipocrizie, dar ceea ce spunea ea părea că se leagă, că devine o idee. Una la care aş fi putut să mă gîndesc. La care voiam să mă gîndesc“. Autoironia e un mod de a spune că nu se gîndise niciodată la aşa ceva: în fond, gravitatea („...poate tu ai simţit doar nevoia să-mi comunici toate astea, poate era vorba de sinceritate şi-atît. Dar eu m-am folosit de ele ca să mă-ndrăgostesc. Moartea atrage foarte mult. Mai ales dacă ştii s-o povesteşti. Mai ales dacă-i vorba de dragoste-n moartea aia“, îi reproşează femeia) e subminată în această povestire de mizanscena plină de umor: bărbatul o sună pe amantă, dar în aceeaşi clipă ţigara îi arde degetele şi scapă mobilul, şi el începe să rîdă, fără să vrea, stricînd solemnitatea momentului. Şi încă un detaliu dramatic: pe parcursul scenei, bărbatul „evadează“ de cîteva ori (sînt trei pasaje) din cadru, uitîndu-se pe fereastră şi urmărind pur şi simplu gesturile vînzătoarei de la chioşc, care aranjează sticlele de Coca-Cola, Fanta ori Sprite.

 

Dimineaţa următoare, rămas singur, uşurat şi liber, naratorul se reîntoarce la fereastră să privească. Finalul e vesel şi fără griji, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, ba chiar naratorul e încîntat că nu avea nimic de făcut „întrucît îmi luasem liber de la serviciu pînă la sfîrşitul săptămînii“ (ca să discute cu soţia despre cursul menajului lor)... Umorul ăsta nefiresc (e citat Bergson, care spune că comicul este inconştient) şi controlat impecabil ca efect al textului primeşte o replică memorabilă în „Cu mai mulţi kilometri în urmă“. Avionul cu care naratorul se întorsese de la Londra are întîrziere şi, la Bucureşti, e nevoit să se urce într-o dubiţă de ocazie pentru a ajunge acasă, la Iaşi. O lună după moartea logodnicei într-un accident de maşină pe acelaşi drum, naratorul se întoarce singur de la Londra, asaltat de întrebările curioase ale şoferului. Nu reuşeşte să-i spună, tot drumul, decît că la Londra plouă mult. Încă o bucată literară excelentă, în care planează gravitatea morţii (de care se leagă iubirea), acoperită în prim-plan de prezenţa zgomotoasă, de un umor terre à terre a şoferului. În totul, o carte splendidă, de o amplă varietate a registrelor stilistice, care vorbeşte despre iubire, adică (şi) despre moarte, îmbătrînire, copilărie, iluzii.