Autor: 
Categoria: 
Ca angajat al unei publicaţii, m-aş simţi inconfortabil ca patronul să-mi ironizeze, într-un text din gazeta pe care o patronează, un prieten vechi şi drag. Dacă patronul procedează astfel, pot să am, ca angajat, două variante: fie să-mi dau demisia, apărînd şi preţuind prietenia faţă de amic, fie să merg mai departe, melancolic, îngîndurat, sastisit.
Nu ştiu ce este în sufletul lui
Andrei Pleşu, după ce patronul holdingului Adevărul, Dinu
Patriciu, a scris un articol în care a fost grobian cu Gabriel
Liiceanu (adăugăm că Andrei Pleşu nu este doar un colaborator
constant al ziarului Adevărul, ci şi că Dilema veche face parte
din trustul Adevărul). Dinu Patriciu a semnat un articol intitulat
„Turma şi iertarea“. Un articol în care pluteşte, şi nu
mă feresc de cuvinte, o bădărănie mustind de trufie, în
care critica lasă locul injuriei. Vom cita acel fragment din textul
lui Dinu Patriciu: „Există oameni care fac istorie şi oameni
peste care trece istoria. Adam Michnik face parte dintre cei dintîi.
De aceea poate să ierte, deşi a trecut prin atîţia ani de
închisoare politică. În sala arhiplină a Ateneului
Român l-am ascultat la începutul săptămînii
într-o sclipitoare discuţie cu Andrei Pleşu. Din sală,
cineva, un intelectual care se considera de elită, sub pretextul
unei întrebări, a încercat să se arate pe sine. Se
declara uimit că Herta Müller îl credea trădător pentru
că prin scrisul său nu se luptase cu sistemul ca anticomunist ce se
presupunea a fi, iar acum se simţea acuzat că ar fi procuror,
pentru că în 1990 le ceruse celor care se făceau vinovaţi de
colaboraţionism să stea o vreme deoparte. Adam Michnik i-a
demonstrat cu adînc bun-simţ că nu există vini colective.
Fiecare plăteşte pentru greşelile lui. Regimurile extremiste au
pedepsit în grup pentru simpla apartenenţă. Din respect
pentru scrierile preopinentului, Michnik a admis că nu e chiar
bolşevic. «E doar menşevic». Deşi se sculase ca şi
coada vacii, verticală uneori, filosofeanul s-a scurs moale şi s-a
împrăştiat pe scaunul lui. Dacă tăcea, filosof rămînea
în ochii celor de faţă. E o ruşine să fii deştept şi
totuşi oportunist. Acum 2.000 de ani l-ar fi lăudat pe băiatul cu
focul sau pe cel care şi-a făcut calul senator. Astăzi laudă
scroafa cu aptitudini de a se căţăra în copac“.
Să scrii despre Gabriel Liiceanu că
ar fi „filosofeanul“ şi să-l compari cu o balegă („deşi se
sculase ca şi coada vacii, verticală uneori, filosofeanul s-a scurs
moale şi s-a împrăştiat pe scaunul lui“) este inadmisibil.
Nu cred că poziţia de patron al unui holding îţi dă dreptul
să scrii în felul acesta. Dimpotrivă, dacă are ambiţii
editorialistice, patronul unui trust de presă cred că ar trebui să
fie un model de jurnalism echilibrat, fără băşcălii ieftine şi
fără acuze vulgare. Din păcate, la noi, în România, se
suprapune prea des comportamentul unui patron de presă pe o purtare
abuzivă, de tipul „eu, în ziarul meu, fac ce vreau“. Acest
mod de a face jurnalism, în care patronul este deasupra unor
norme jurnalistice, dar şi deasupra bunului-simţ, n-ar trebui să
mai existe în România.
Personal, mă declar dezamăgit de
faptul că Dinu Patriciu confundă critica cu injuria, deturnînd
probleme vitale (comportamentul intelectualilor faţă de Putere,
ieri şi azi) către grosolănii. I se pot face destule reproşuri
lui Gabriel Liiceanu, inclusiv cele legate de insistenţa acestuia în
a tot invoca faptul că în comunism „nu şi-a prostituat
cuvintele“. La emisiunea de duminică, de la TVR, din 20 februarie,
Gabriel Liiceanu mărturisea că se „enervează“ cînd i se
aminteşte de „laşităţile“ intelectualilor sub comunism.
Temperîndu-şi furia, Gabriel Liiceanu ar trebui să admită
că, în vremea comunismului, au fost oameni mai curajoşi ca
el, oameni care au contestat făţiş regimul. Nu e aşa de complicat
să accepţi că n-ai fost ca Paul Goma, ca Doina Cornea, ca Radu
Filipescu, ca Vasile Paraschiv, ca Dorin Tudoran sau ca Adam Michnik.
Iar pentru vremurile de azi, de cînd a început criza şi
de cînd salariile bugetarilor au fost secerate cu 25%, i se
poate reproşa lui Gabriel Liiceanu faptul că n-a scos o vorbă, că
a îngînat prin tăcere măsurile acestui guvern, că n-a
spus nimic în apărarea profesorilor şi a medicilor, extrem de
loviţi de criză, sufocaţi de cheltuieli familiale şi de datorii.
În toată această vreme, cînd România are imense
probleme, se desfăşoară spectacolul hilar al proslăvirii Elenei
Udrea (oare ce competenţe ministeriale are totuşi această doamnă?)
şi cel al unei inadecvate aşezări în lumea europeană (la
nivelul diplomaţiei, sîntem ţîfnoşi cu Germania şi
Franţa…) despre care intelectualii au dreptul şi datoria să se
pronunţe.
Prin urmare, Gabriel Liiceanu poate fi criticat pentru poziţiile publice. Numai că este o diferenţă între critică şi injurie. Dinu Patriciu s-a asemănat atît de mult cu acei „moguli“ pe care o anumită parte a intelectualităţii nu are ochi să-i vadă... Dinu Patriciu a fost mojic cu Gabriel Liiceanu. Limbajul lui Dinu Patriciu nu făcea parte dintr-o dispută de idei onestă şi argumentată. Era vulgaritate pentru deliciul galeriei.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters