OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ultimele mişcări de trupe din războiul declanşat odată cu alegerile prezidenţiale au dat prilejul intrării într-o nouă fază a ostilităţilor. Faimosul Totaler Krieg („Război total“), în care totul era permis – în viziunea strategilor germani sau a „pămîntului pîrjolit“ utilizată de ruşi şi împotriva lui Napoleon, şi a lui Hitler – ne pune însă pe gînduri. Mai e posibilă şi utilă, în societăţile democratice, utilizarea unor forme neortodoxe de luptă – electorală, de această dată? Este recomandabil ca, în societăţi în care se proclamă libertatea de expresie şi se face mare caz de drepturile omului, să se utilizeze „orice fel de mijloace“ pentru a contracara un adversar şi pentru a obţine victoria oricum? Mai putem apela la ceea ce numim etică, morală şi lege sau orice fărădelege poate fi admisă pentru „victoria finală“? Ne punem aceste întrebări pentru că, totuşi, într-o ţară democratică, oricare ar fi învingătorul într-o anumită luptă/ bătălie sau într-un război electoral, vom fi obligaţi să coabităm şi după încheierea ostilităţilor. Ca să nu lungim prea mult aceste consideraţii scrise la rece şi cu televizorul închis, să spunem neted că dezavuăm apariţia acelui film în care Traian Băsescu loveşte/ atinge/ împinge/ pocneşte/ goneşte – Ion Caraion, comentînd poezia lui Bacovia, sugera faptul că aglutinarea verbelor duce la o intensificare a mişcării... – un copil. Sîntem convinşi că incidentul a avut loc.

 

Dar nu despre veridicitatea sau trucarea filmului vrem să avansăm opinii. Şi nici despre alte poveşti similare ale candidatului-preşedinte Traian Băsescu, atît de adulat astăzi de unii membri ai GDS şi de o parte a elitei intelectuale româneşti. Nu e nevoie să ai prea mult discernămînt ca să obţii portretul psihologic şi comportamental al unui om. O simplă rememorare a diferitelor întîmplări ne dă portretul-robot al personajului. Dar... Dar credem că Traian Băsescu poate fi învins – şi avem convingerea că va ieşi pe uşa din dos a istoriei româneşti – şi prin alte mijloace, pe care tot el le-a impus în viaţa politică românească. Minciuna, de exemplu. Adevărat, nu a inventat-o el. Dacă el chiar avea/ are nevoie de ochelari de distanţă, de ce nu-i poartă, ca să nu se scuze, mizericordios, că n-a văzut bine imaginile etc.? A spus că nu a fost niciodată la atît de hulitul GRIVCO, dar după două minute s-a contrazis singur, şi după două zile i s-a oferit dovada că a vizitat de trei ori GRIVCO etc. Exemplele se pot înmulţi. Nu vrem să idealizăm această lume şi pe oamenii politici care o populează. Dar transformarea lui Traian Băsescu într-un model de democrat convins, de neobosit luptător anticorupţie, de exponent de frunte al unei drepte istorice pe care tot tovarăşii săi de drum au anihilat-o şi de vajnic militant anticomunist nu ne convinge. Chiar deloc.

 

A fost şi Traian Băsescu un profitor al regimului comunist. OK. Au fost sute de mii. Dar să-i pui în braţe morţii din Decembrie 1989, iar domnia sa să exprime energic nenorocirea mineriadelor parcă e prea de tot. Chiar aşa? Atunci ar trebui ca Doina Cornea şi Ana Blandiana să-i fie alături astăzi. Nu-i sînt. Se tot face mare caz în această campanie electorală de „partida rusească“. Traian Băsescu nu a luptat în munţi împotriva trupelor de securitate româneşti şi a „ocupantului“ sovietic pentru a avea o îndreptăţire morală antirusă. Să mai spunem că „hitleriştii“ şi „staliniştii“ de ieri se pupă-n bot astăzi şi fac afaceri de miliarde de euro, şi nu doar cu gaze naturale şi produse petroliere? La ce bun această campanie/temă electorală de ultim moment, de a resuscita antirusismul latent românesc doar pentru a obţine niscaiva voturi? Mai ales cînd se deschid centre culturale la Bucureşti şi Moscova.

 

Apelul la tactica „orice-mijloace-sînt-permise“ le va fi fatal candidatului Traian Băsescu şi clicii sale, care-l sfătuieşte de rău. De la abilul ideolog Valeriu Stoica – este prea inteligent ca să nu ştie adevărul despre orice – pînă la generalii de campanie Sebastian Lăzăroiu, Traian Ungureanu şi Gheorghe Flutur, îndeajuns de cinici ca să joace o carte a propriilor lor cariere. Şi Traian Băsescu, şi acoliţii lui să-i lase în pace şi pe români, de care se tot face caz, şi poporul. La care se tot face apel. Inutil să dezgropăm texte propagandistice germane sau sovietice din deceniile trecute. Şi ar mai fi ceva de remarcat cu acest prilej, cînd un etnic german este candidat la postul de premier al României. Într-o mare coaliţie de centru-stînga, „Dreapta“ clamată de Traian Băsescu şi băsescieni este un fals şi o impostură. Conjuncturală, desigur. Românii şi România au nevoie de pragmatism decizional, de soluţii economico-financiare şi de bolboroseli partizan teoretizante la IPP. Rămîne un fapt: radicalizarea minorităţilor împotriva lui Traian Băsescu. Pentru prima dată l-am văzut pe calmul şi echilibrat europeanul avocat senator Georgy Frunda ridicînd tonul şi spunîndu-i Monicăi Macovei, ex-ministru al Justiţiei, că „minte cu neruşinare!“ în faţa unor afirmaţii nefondate. Iată unde s-a ajuns. Transformarea unei juriste-procuror, ce-o fi fost, precum Monica Macovei, ni se pare exemplul cel mai sugestiv. Am trăit să vedem pe viu, în aceste săptămîni, „rinocerizarea“ ionesciană. Cum oameni normali au devenit o specie nouă, cu acelaşi tip de discurs, cu aceleaşi mişcări ale corpului şi cu o belicoasă încrîncenare în priviri. Ura de care s-a făcut – şi continuă – să se facă mare caz (săracul Florin Mugur ne sfătuia cîndva: „Bedros, zi orice, dar nu da nume!“) este doar în minţile şi în sufletele acestor „rinoceri“ de şcoală nouă. Nu doar sistemele totalitare nasc „rinoceri“, ci, iată, incredibil, şi democraţiile în curs de consolidare.