OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Traseul editorial al clujeanului Ştefan Manasia spune multe despre segmentul poezie al pieţei editoriale din România. Poetul debutează la o editură specializată mai ales în romane din zona fantasy sau science-fiction, care nu cred să fi publicat în paisprezece ani mai mult de trei-patru cărţi de poezie, editura Tritonic, unde a apărut, în 2003, Amazon. Îşi reeditează apoi volumul de debut, în 2005, la singura editură românească axată pe poezie, Vinea, la care se lansaseră majoritatea colegilor săi din generaţia 2000, asigurîndu-i astfel volumului şi brand-ul care le conferă un aer de familie editorial douămiiştilor. Lansează apoi în 2006 o plachetă de versuri, cînd tu vii, în colecţia samizdat „no name“, coordonată de Cosmin Ciotloş, în cadrul unui proiect realizat de un cristian, pentru ca, iată, în 2008 să-şi publice cel mai nou volum de versuri, Cartea micilor invazii, la Cartea românească, editură devenită, după relansarea din 2005, un fel de Mecca editorială în zona poeziei.

 

Să recapitulăm: o editură de nişă, axată pe cîştig imediat, care a publicat numai accidental poezie, adică ceea ce ar reprezenta în termenii lui Bourdieu – din Piaţa bunurilor simbolice – artă pură, sperînd probabil prin acest gest într-o acumulare de capital simbolic; o editură care mizează mai mult pe capital simbolic, care ţinteşte venituri mai mici, dar constante şi pe termen lung; o editură samizdat, care mizează exclusiv pe capital simbolic şi o editură mixtă, împărţită în compartimente comerciale şi în compartimente simbolice. Odată ajuns la acest punct terminus editorial, Ştefan Manasia se va simţi probabil cu atît mai puţin un marginal, aşa cum pare să tînjească nostalgic în peisajul interior fisurat de micile invazii. Deşi o salvare de data aceasta există, poezia rămînînd totuşi un produs pentru un cerc strîmt de oameni, un produs cu circuit închis, în cazul ei marginea confundîndu-se aproape întotdeauna cu centrul.

 

Cartea micilor invazii se deschide cu o erupţie violentă, primele versuri instaurînd o stare de urgenţă, o disperare catafazică: „sînt la uşa ta/ te-am găsit/ VEI PLĂTI PENTRU TOT.“ Nu este vorba despre un film derulat invers, în care regizorul preferă să focalizeze mai întîi chipul răvăşit al bestiei, al risipirii, pentru a da numai apoi drumul, încetişor, slăbind din ce în ce mai mult lanţul, poveştii. Poemul sînt la uşa ta, care deschide atît de brutal volumul, nu este un simplu epilog escamotat în prima linie, cum am putea crede, ci corespunde unei structuri cu final deschis. Povestea se strică aşadar într-o bifurcaţie, rămînînd posibile două căi: confruntarea brutală cu lumea abisală a schizofreniei, pentru că sieşi îşi vorbeşte cel care loveşte în uşă, pe sine se caută de partea cealaltă, schizofrenie caracteristică, după Baudrillard, lumii în care trăim, sau resemnarea cu faţă mai umană, levitaţia (titlul ultimului poem). Cartea se deschide cu acest abis înfundat apoi cu întîmplările sinelui, pînă cînd numai mici cratere de lumină se mai văd printre fragmentele de poveste. În prim-plan, filmat cumva din spate, se află Ştefan Manasia, în timp ce, de asemenea ascuns privirii, în spatele uşii, se află celălalt Ştefan Manasia, urmărit, hăituit, chemat la un fel de judecată apocrifă.

 

Şi totuşi, tocmai acesta din urmă, rămas captiv între pliurile memoriei, în trecut, este adevăratul marginal sau, conform eticii grunge (titlul unuia dintre cicluri), adevărata autoritate morală, adică de fapt adolescentul Ştefan Manasia. Întregul volum este bîntuit de spectrul celui care glisează pe suprafaţa inconsistentă a realităţii cotidiene, ghidat din umbră de un celălalt care pare, de fapt, în mod paradoxal, să-şi fi uitat replica. Ghidează prin semne, prin gesturi, prin jocuri de lumini şi umbre. Aceasta este de fapt etica grunge, o etică a imposibilului, atîta timp cît revolta, care transformă întotdeauna urîtul în gest sublim, care urîţeşte şi mutilează, dar pentru a corecta şi estetiza, este apanajul adolescenţei. Odată ce acest prag al vîrstei este trecut, nostalgia vine să ia locul revoltei, ea însăşi traducîndu-se în final în estetică sau, după cum bine găseşte Radu Vancu într-o recenzie a plachetei cînd tu vii, est(etica), precum în versurile: „eu sînt Worminator şi vin din trecut/ din ţesuturile biotech cu infecţii severe/ în pletele mele cresc păduchi şi himere/ sînt ultimul guarani, am venit să vă fut. […],“ care amintesc de balada Corydon a lui Radu Stanca.

 

 

Nu de puţine ori, vocea din poemele lui Ştefan Manasia se ascunde într-un plural care pare să vorbească pentru o întreagă generaţie, naivă în ciuda lucidităţii extreme, spuneam nostalgică, şi care în loc să foreze violent în peretele viitorului, se lasă mai degrabă pasiv coruptă de pusee de violenţă şi în pieptul căreia bate deja acea inimă „ca un păduche gros“. Trăind în postlumea adultului, deşi această apocalipsă capătă de multe ori semnele liniştii, ca un cadavru care de la distanţă poate părea frumos şi care numai privit de aproape dezveleşte violenţa descompunerii, poetul încearcă dacă nu o reconciliere, măcar restabilirea unui dialog cu un alterego moral.

Dialogul nu pare însă posibil, într-o lume sfîşiată de contradicţii ireconciliabile, aflată într-un echilibru extrem de fragil: „ne hrănim cu stridii şi petrol saudit“, „naştem avortoni şi miss univers“, „noi tratăm dictaturile cu bomboane sau bombe,“ într-o lume în care salvatorii lumii moderne înşişi, medicii: „au creierele înşurubate-n insomnii,“ iar remuşcarea pare „o fierăraie uitată în cap“, în timp ce fericirea „este doar ochiul îndrăcit/ ochiul posedatului îndrăgostit de plăsmuiri“.

 

Nici atunci cînd capătă inflexiuni sociale, un teritoriu destul de clar marcat de către douămiişti, prin Marius Ianuş, Răzvan Ţupa, Ruxandra Novac, Dan Sociu etc., Ştefan Manasia nu se întinde singur pe lama microscopului, ca Sociu de exemplu, pentru a revela, cum altfel dacă nu autoscopic, mizerabilismul şi degradarea lumii, ci preferă şi de data aceasta retuşarea estetică. Etica grunge este o etică a bătăliei pierdute şi atunci nu autenticismul primează, ci tuşa calofilă, care-l apropie pe poetul clujean de o altă zonă a poeziei milenariste, uşor artificioasă, reprezentată de Radu Vancu, Cosmin Perţa, Dan Coman, Teodor Dună sau Claudiu Komartin: „la 26 de ani te vizitează subit archangelul dezgustului/ chip slut sub turbanul de lipitori/ şi îţi vorbeşte cu picioarele amputate ale puştilor etiopieni/ cu părul în flăcări al teroristelor palestiniene/ cu craniul ras al românaşilor din orfelinate.“

 

 

Fie atunci cînd capătă accente sociale, ca în film cu nazişti şi serenada muncitorului, fie cînd capătă accentele apocalipsei sexuale, în Lilja 4 ever, o altă boală, pe lîngă cea a totalitarismului, a celui mai dezinhibat secol din istorie, fie în notele de biografism, poemele alunecă deseori în descrieri suprarealiste, pentru ca alteori să amestece apăsat expresionist materia: „în numele tatălui eliberam larvele/ şi jupuiam carnea de pe copaci/ în numele mamei/ o lumină neagră ne încălzea/ degetele-ngheţate urechile/ apoi un foc ardea iute şi înecat.“

Chiar dacă, de multe ori, poemele lui Ştefan Manasia par a se concentra mai mult pe o lume utopică care se-ascunde dincolo de pînzele înşelătoare ale sensibilităţii nervoase, adevărata lume a micilor invazii este la vedere, apatică şi contrafăcută. Pentru că viitorul a fost de mult şters din ochi, făcîndu-şi loc în schimb şi cuibărindu-se acolo pentru totdeauna corpul moale şi greu al nostalgiei. Levitaţia cu care se încheie volumul, cel de-al doilea final posibil al poveştii, este un abandon. Corpul spiritual aflat în levitaţie este abandonat, nu se mai mişcă. Vă îndemn însă să nu rataţi frumuseţea acestei nemişcări.