„Nu-i un film minimalist, nici de festival, e un film
comercial“, a spus Dan Chişu la premiera filmului său de ficţiune, de debut şi
fără finanţare publică, WebSiteStory. O luciditate a autodefiniţiei, în măsură
să pună în încurcătură pe cîte un practicant al „cronicii de întîmpinare“, în
ultimul timp confruntat cu mari dificultăţi de situare a diversificărilor de
gen, specie şi paliere, parcurse de Noul Cinema Românesc.
Pe ici, pe colo, producţii precum Pescuit sportiv de Adrian
Sitaru sau Eu cînd vreau să fluier, fluier de Florin Şerban au fost
„întîmpinate“ cu veritabile radicalisme ale intoleranţei doctrinare, fără
minima percepţie a condiţiei de film de debut ori de underground sui generis.
Am citat doar primul şi ultimul caz de dată recentă, din ce nu ezit să numesc
„malpraxis critic“. Dar delictul deontologic s-a vădit şi în pretenţiile cu
reproşuri sentenţioase, adresate debutanţilor întruniţi de scenaristul şi
producătorul Cristian Mungiu, pentru miniaturile comice Amintiri din Epoca de
Aur (1 şi 2). Iniţiativa însăşi a fost stigmatizată textual, fie ca „nedemnă“
de autorul lui 4, 3, 2, fie cu suspiciuni curat politice, fiindcă realizatorii
şi-au îngăduit luxul să trateze pe alocuri cu sarcasm eliptic ori cu umorul
parodiei ironice ororile şi stupizeniile fostului regim. Ce ne facem acum, cu
un film declarat comercial şi nu de festival şi, pe deasupra, cu licenţe care
au dus la interdicţia IM 18?! Doar ştim că marca Noului Cinema Românesc a fost
atestată numai şi numai prin filme de autor dramatice, acceptate în competiţii
şi premiate ca atare, mai ales la Cannes (alte festivaluri cam greşesc,
pare-se, acceptînd şi premiind cîte un film ce nu ne prea entuziasmează, în
linia exclusivă a „neorealismului“ şi, strict, a definiţiilor unui André Bazin
din anii ’50)!
Cunoscut, iniţial, şi, nu de puţine ori, contestat ca
antreprenor al celui dintîi festival de film privat din ţară, şocînd suplimentar,
prin aparenta inserţie a unei particule din propriul nume în titlul
festivalului DaKINO, Dan Chişu s-a remarcat ulterior prin reportaje apăsat
autoreferenţiale despre călătoriile sale în jurul lumii, în aceeaşi ordine de
idei profană ca emisiunile sale culinare, la diverse televiziuni. Iar acum ne
intrigă sau ne cucereşte, cu tupeul convingerii transparente, că poate trata şi
lungmetrajul de ficţiune autofinanţat, în ordinea de idei a unui gourmet (a nu
se confunda, totuşi, cu banalul gourmand). El iniţiază, prin încifrat
intitulatul WebSiteStory, încă o specie inedită în peisajul autohton – o specie
de graniţă, pe care, pînă a fi eventual botezată în consens şi neaoş, aş
numi-o, cu un barbarism din comerţul cu băuturi: filme des connaisseurs.
Autorul (îi putem spune liniştiţi astfel, fiindcă semnează singular regia şi
scenariul, deşi în textul publicitar se spune că „filmul nu a avut un
scenariu“) cunoaşte atît de bine, la sursă şi sistematic, culisele tinerimii
artistice şi mondene actuale, cum ştie şi „clenciurile“ tehnice ale
modalităţilor de filmare de ultimă oră, încît a socotit probabil superfluu să
le filtreze sever şi să le plaseze într-o construcţie dramaturgică betonată. De
fapt, „profanul“ Dan Chişu e un postmodernist rafinat, liber de orice morgă
snoabă, încît ar fi surprinzător să constatăm că nu-i ultragiază prea grav
(n-am controlat, dacă n-a făcut-o deja) pe partizanii puri şi duri ai prea
puţin cunoscutului, dar des invocatului André Bazin (profet, de fapt, al
„cinematografului impur“, nu al depăşitului „neorealism“), nici pe fidelii
pudorilor de conivenţă.
În contextul tutoror licenţelor permisive (limbaj „vulgar“,
gesturi „obscene“, detalii de recuzită aşijderea, cu efecte comice eclatante,
dar uneori „grosiere“, plus consumul de alcool şi droguri), ceea ce distanţează
acest experiment de comercialul facil, adjudecîndu-i virtuţi din sferele
superioare ale culturalului şi artisticului, este însăşi trama multiplu etajată
a filmului. Ea este schiţată de la primul cadru, apoi amplificată reiterant, ca
laitmotiv: confesiunea fără crispare, în faţa propriei camere de filmare, a
crimei făptuite de Laura (18 ani, în interpretarea de maximă naturaleţe a
necunoscutei Crina Semciuc), spre răzbunarea uciderii din culpă involuntară a
prietenei sale, Mira (la rîndu-i, inedită şi firească, Diana Gruşcă). Cele două
noneroine principale trăiesc în subsidiar şi în surdină drame suprapuse:
răzbunătoarea Laura află abia la majorat că e orfană, tratată sever de părinţii
adoptivi, pentru amiciţia cu suspecta Mira, iar aceasta, înainte de a fi
victima unui accident de maşină din neatenţie, e culpabilizată de anturaj, ca
urmare a trucării cu umor sadic a unui spot porno postat pe net. În acest
carusel tragicomic decontractat, roluri-cheie („mănuşă“), cu efecte irezistibile,
îi revin teleastului Oreste – criminalul fără voie, dar cinic cît cuprinde – şi
lui Florin Piersic jr., distilînd ambiguităţi subliminale, ca furnizor în două
reprize al pistolului răzbunării, întîi de jucărie, apoi, de-adevăratelea.
Sînt doar cîteva dintre argumentele pentru includerea
nou-venitului Dan Chişu, autodidact într-ale auctorialităţii filmice, în mica
elită a Noului Cinema Românesc, alături de alt autodidact în materie (aproape
uitat, după Fix alert din 2005!), Florin Piersic jr., şi de promotorii
legitimelor „filme epigonice“, Bobby Păunescu şi Florin Şerban, ierarhizaţi
daltonistic în unele cronici.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters