Deschiderea stagiunii la Opera Nationala din Bucuresti a fost marcata, anul acesta, printr-o premiera in concert, formula destul de neobisnuita, menita sa onoreze o obligatie morala asumata in urma cu citiva ani, cind s-a dorit o coproductie cu un teatru liric francez pentru montarea lui Werther de Massenet. Concretizarea proiectului s-a tot aminat din varii motive, solutia finala fiind prezentarea acestei partituri in doua concerte. De altfel, acum nici nu mai exista la ONB vreun tenor care sa poata aborda rolul titular, cei care ar fi avut glasul si calitatile necesare nemaifiind angajati ai teatrului (tot din varii motive…).
Lucrarea, foarte indragita de publicul primei jumatati a veacului XX, a fost prezentata la Opera bucuresteana prin anii ’30, avind-o ca protagonista pe celebra Florica Cristoforeanu, alaturi de solisti de marca ai teatrului, deveniti, la rindul lor, legendari. Astazi, publicul nu mai „gusta“ aceasta muzica decit in conditiile unei distributii exceptionale, ceea ce, la noi, este greu de realizat. Dovada este si faptul ca rolul lui Werther a fost interpretat de Keith Ikaia-Purdy, tenor pe care, angajat la Staatsoper Viena, l-a propus chiar directorul renumitei Opere, Ioan Holender, pentru concertele ONB. Un glas robust, poate prea metalic si rigid pentru fraza lirica si sensibila specifica muzicii romantice franceze, dar stralucitor si sigur in acut, straduindu-se sa fie cit mai expresiv. Rolul Charlotte a fost abordat de tinara mezzosoprana Oana Andra, sustinind cu mult curaj si dorinta de autodepasire o partitura ampla si extrem de solicitanta si urmarind cu atentie frazarea specifica stilului francez (efort sporit si de faptul ca orchestra a fost amplasata pe scena, deci in vecinatatea solistilor ale caror voci riscau astfel sa fie „acoperite“). In rolul Sophie s-a remarcat soprana Mihaela Stanciu, ca intotdeauna impecabila sub aspect vocal si interpretativ, baritonul Stefan Ignat etalindu-si glasul rotund in rolul Albert, iar Horia Sandu, Alexandru Agarici si Paul Basacopol rezolvind corect rolurile secundare. Scurtele interventii ale corului au fost bine puse la punct (maestru de cor Vasile Corjos).
Tinarul dirijor Cristian Orosanu, recent angajat al ONB, a reusit sa coordoneze cu rigoare ansamblul vocal-instrumental, indicind cu precizie si eficienta intrarile, intentiile expresive, urmarindu-i cu atentie pe solisti (lucru rar), fara a realiza insa o paleta coloristica deosebita in secventele orchestrale. De altfel, corzile au sunat destul de mat, fara relief, uneori chiar dezagreabil (in special violoncelii), iar la suflatori am auzit multe „ciudatenii“, dar si dezacordaje, toate acestea nedepinzind de talentul dirijorului…
Nu stim in ce masura formula operei in concert a rezolvat onorabil angajamentele anterioare fata de partea franceza, dar cu certitudine nici lucrarea, nici macar distributia alcatuita din solisti tineri, printre cei mai buni din teatru, si nici macar prezenta oaspetelui de la Staatsoper (care beneficiaza de o voce de tenor… adevarat) nu au prea convins publicul sa vina in sala Operei. Ne intrebam citi spectatori vor fi la cel de al doilea concert. Citeva sute de melomani au aplaudat insa munca intensa a fiecarui interpret in parte, omogenitatea distributiei ehilibrate in plan valoric, dorinta (si bunavointa) de a cinta cit se poate de bine, pronuntind destul de „curat“ textul in limba franceza.

