What It Means to Us

Autor: Jean HARRIS | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

- Noiembrie 22, 1963. R.I.P. John Fitzgerald Kennedy.

- Aprilie 4, 1968. Adio, Martin Luther King.

- Iunie 6, 1968. Farewell, Robert Francis Kennedy.

Nu Făt-Frumos a fost învestit cel de-al 44-lea preşedinte al Statelor Unite. Barack Obama nici nu a crescut şi nici nu a învăţat într-o zi cît alţii în 50 de ani. Nu a apărut de nicăieri. Am aşteptat vreme îndelungată. Cred că americanii din generaţia anti-Vietnam vor înţelege ce vreau să spun. Am aşteptat ca cercul să nu se întrerupă, preluînd cuvintele unui cîntec adeseori asociat Marşurilor pentru Libertate şi protestelor împotriva războiului. Fără să fie un cîntec politic, Will the circle be unbroken este, prin tradiţie, bocet, imn, rugăciune ce evocă destrămarea cercului familial odată cu moartea mamei şi se încheie cu aceste cuvinte:

Scaunele s-au golit pe rînd,

Unul cîte unul a plecat,

Familia s-a spart.

Se vor reîntîlni cîndva?

Cîntam cu surorile mele,

Cîntam cu prietenii mei

Şi-am putea cînta împreună,

Căci cercul nu se rupe niciodată.

Joan Baez a întipărit aceste cuvinte în memoria unei generaţii. Pentru noi, era un apel la solidaritate morală, dar ecoul lui s-a pierdut cumva. Lucrurile au luat-o razna.

Martin Luther King a ţinut ultimul său discurs pe 3 aprilie 1968, cu o zi înainte de a fi asasinat. Vorbind la Templul Masonic din Memphis Tennessee, conştient de ameninţările cu moartea venite de pretutindeni, King a spus:

„Şi apoi am ajuns la Memphis. Şi unii au început să... vorbească despre aceste ameninţări. Ce-mi pregătesc unii dintre fraţii noştri albi şi bolnavi mintal?

Ei bine, nu ştiu ce se va întîmpla. Ne aşteaptă vremuri grele. Dar pentru mine nu mai contează. Pentru că am urcat în vîrful muntelui. (aplauze) Şi nu-mi pasă. Ca oricui, şi mie mi-ar plăcea să am parte de o viaţă lungă. Longevitatea e importantă. Dar nu asta mă preocupă acum. Vreau doar să împlinesc voia lui Dumnezeu. Şi El mi-a îngăduit să urc muntele. Şi am privit de acolo. Şi am văzut pămîntul făgăduinţei. S-ar putea să nu ajung acolo împreună cu voi. Dar aş vrea să vă spun, în această seară, că noi, ca popor, vom ajunge pe pămîntul făgăduinţei! (aplauze) Aşa că, în această seară, sînt fericit. Nimic nu mă îngrijorează. Nu mi-e teamă de nici un om. Ochii mei au văzut gloria sosirii lui Dumnezeu!1“.

A doua zi, ţara a luat foc. Apoi, „ei“ l-au împuşcat pe Bobby. Goana pentru integrare rasială, mişcarea antipoveristă şi opoziţia faţă de războiul din Vietnam constituiau un lanţ de forţe ce-şi dăduseră mîna. Cred că atacurile îndreptate asupra principalelor legături ale acestui lanţ au şocat întreaga naţiune. Şi, în bună măsură, din acel şoc s-au născut patologiile refuzului şi lăcomia care au generat crizele politice, geopolitice şi financiare cu care ne confruntăm astăzi.

Conexiunea dintre dorinţa pentru o societate justă şi mişcarea pentru egalitate rasială parcă a explodat în perioada ce a urmat asasinării lui Martin Luther King, determinînd apariţia unor lupte fratricide pe tot teritoriul Statelor Unite, în anii lungi de după războiul din Vietnam. Americanii albi animaţi de idealuri sociale au fost doborîţi de extremisme, cînd de la dreapta, cînd de la stînga. Eram liberali, pro forma. Făceam bani. Făceam remarci „corecte politic“ la dineuri pretenţioase. Am devenit apatici din punct de vedere politic. Integrarea s-a produs într-o oarecare măsură, de vreme ce nevoia de ură rasială nu s-a mai făcut simţită la scară largă, iar „noi“ am privit uimiţi cum Al Gore şi John Kerry s-au prăbuşit în flăcări.

Şi totuşi, istoria Statelor Unite a continuat să fie predată în şcolile din Statele Unite. Jefferson şi Lincoln nu au fost uitaţi, dar nici lecţiile amare ale sudului antebelic n-au fost uitate. Am ştiut în continuare cine a fost Franklin Delano Roosevelt, chiar şi atunci cînd Statele Unite s-au transformat în „ţara lui Bush“, iar nesfîrşitele suburbii americane au devenit „lumea lui Raymond Carver“ – versiunea pentru cititori a Nevestelor disperate.

După cîte se pare, cei care au pus cel mai mult la suflet lecţiile istoriei au fost membri de neclintit ai bisericilor de culoare care s-au abţinut de la orice violenţe şi au dus mai departe moştenirea lui Martin Luther King, fără să o pîngărească/profaneze, şi care, în tăcere, au respectat onoarea naţiunii.

Barack Hussein Obama se află pe un munte de îndatoriri şi preia serviciul într-un moment în care rezerva de încredere aproape s-a epuizat. Probabil că drumul i-a fost înlesnit de apropierea crizei financiare. Idealurile înfloresc mult mai uşor cînd sîntem în aceeaşi barcă, americanism ce implică faptul că barca ia apă. Am aşteptat vreme îndelungată ca să îl auzim pe preşedintele ales spunînd: „Patruzeci şi patru de americani depun acum jurămîntul de învestitură. Cuvintele s-au rostit în vremuri de prosperitate şi pace. Cu toate acestea, din cînd în cînd, jurămîntul se depune în împrejurări nu tocmai favorabile, cînd norii se adună şi furtunile se dezlănţuie. În asemenea momente, America a mers înainte nu datorită îndemînării sau viziunii celor aflaţi la conducere, ci pentru că Noi, Poporul, am rămas credincioşi idealurilor străbunilor noştri şi fideli documentelor noastre fondatoare. [...] Dincolo de ceea ce un guvern poate şi trebuie să facă, mult mai important este faptul că această naţiune se bizuie pe încrederea şi pe hotărîrea poporului american. [...] E nevoie să ne întoarcem la aceste adevăruri. Ni se cere să intrăm într-o nouă eră a responsabilităţii – o recunoaştere a faptului că avem datorii faţă de noi înşine, faţă de naţiunea noastră şi faţă de lume; datorii pe care să nu le acceptăm bombănind, ci pe care să ni le asumăm bucuroşi, convinşi că nu există satisfacţie mai mare pentru spirit, care să ne definească în mai mare măsură caracterul, decît îndeplinirea cu abnegaţie a unei misiuni dificile. Acesta e preţul şi promisiunea cetăţeniei“.

Aşadar, pentru ce am aşteptat vreme atît de îndelungată? Pentru un preşedinte care să ne redea demnitatea şi curajul, desigur, dar şi pentru momentul cînd starea de şoc va dispărea, cînd cineva va spune din nou „să nu întrebaţi ce poate face ţara pentru voi, ci ce puteţi face fiecare dintre voi pentru ţară“, dar nu ca un ecou pro forma al îndemnului lui JFK, ci insistent şi la modul serios. Foarte politicos, Barack Obama a aruncat responsabilitatea pe umerii noştri: „Începînd de azi, trebuie să ne adunăm, să ne scuturăm de praf şi să reîncepem să reconstruim America“. În americana pură şi simplă pe care toţi cei de aici o cunosc din filme şi de la TV, ne-a spus să ne mişcăm tîrtiţele şi să ne punem pe treabă (to get up off our asses). Să muncim bine, să muncim din greu, să muncim cinstit, să muncim inteligent, să muncim împreună.

Nimeni nu se aşteaptă ca Barack Obama să meargă pe apă. Lumea nu e chemată să întîmpine un dar, ci să înfăptuiască ceva. Fie ca de data aceasta să nu existe adio. E prea curînd pentru despărţiri.

Traducere de Carmen MUŞAT

_____________

1. „Imnul de bătălie al Republicii“. În timpul Războiului Civil, imnul celor din Nord începea cu aceste cuvinte.