OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În urma invitaţiei făcute de Fundaţia Culturală Greacă din Bucureşti şi de Centrul de Cercetare şi Creaţie Teatrală „Ion Sava“ al Teatrului Naţional Bucureşti, celebrul scenograf şi regizor grec Yannis Kokkos se va afla la Bucureşti, în perioada 31 octombrie-3 noiembrie, pentru a-şi prezenta cartea recent tradusă în română Scenograful şi cocostîrcul, editată de C.C.C.T. „Ion Sava“ al TNB cu sprijinul ArCuB (traducere de Eugenia Anca Rotescu, Curtea Veche, 2009) şi pentru a vorbi publicului român despre activitatea sa. Conferinţa susţinută de către dl Kokkos face parte din seria Conferinţelor TNB, la care va participa alături de George Banu, şi va avea loc duminică, 1 noiembrie, ora 11.00, la Sala 99 a Teatrului Naţional. În data de 2 noiembrie, ora 15.00, la Sala „Ileana Berlogea“ a UNATC, Yannis Kokkos se va întîlni cu studenţii Facultăţii de Teatru. Publicăm în premieră un fragment din cartea ce va apărea în curînd, în care este inclusă o mărturie a lui Andrei Şerban despre colaborarea cu Yannis Kokkos.

Familia mea nu avea legături cu artele, mai puţin la începutul secolului, cînd străbunicul meu, Dimitris Kokkos, care era poet satiric, inventase, împreună cu Koromilos, un fel de teatru de moravuri agrementat cu cîntece, numit comeidyllio. Practica o satiră violentă, şi asta l-a costat scump. A fost asasinat în faţa teatrului, unde se juca prima lui piesă, de un militar tînăr care a crezut că cel satirizat în spectacol era tatăl lui... Doborît cu un foc de revolver în faţa scărilor teatrului. Ce destin!

Lîngă mine, la Atena, locuia un tînăr, fiul unui regizor tehnic de teatru, prieten de vînătoare cu unchiul meu. Acest băiat de vreo douăzeci de ani era înnebunit după decorurile de teatru şi construia fără încetare machete, care se aglomerau la el acasă, doar de plăcere. Bineînţeles, făcea toate astea din materiale foarte obişnuite. Cînd aveam opt ani, stăteam adesea după-amiezi întregi la el, ca să mă uit cum lucra la machetele lui, de exemplu, la cea pentru Romeo şi Julieta, cu perspective frumoase, inspirate de Teatro Olimpico de la Vicenze. Adeseori, făcea armuri bizantine cu ajutorul capacelor de la sticlele de lapte. Atunci trăiam în imaginarul Evului Mediu al lui Ivanhoe şi al Trubadurului, iar cînd, într-o după-amiază, a căzut o rază de soare pe una dintre aceste armuri din capace de lapte, am avut certitudinea că aceea era lumea în care voiam să trăiesc pe viitor. Şi că teatrul va fi patria mea. L-am întîlnit din nou pe acest bijutier în hîrtie argintată treizeci şi şapte de ani mai tîrziu, la Viena, unde, marginal, continuă să viseze la teatru cu aceeaşi pasiune...

Prin urmare, pînă la Vrăjitoarele din Salem, nu ştiam decît teatrul visat, teatrul pe care-l auzeam, teatrul pe care-l citeam în publicaţiile Editurii Gavostis: O’Neil, Ibsen, Strindberg, Caldwell. Cărţile aveau o hîrtie aspră, coperţi individualizate, cu portretul desenat al scriitorului... În acelaşi timp, citeam tot ce-mi cădea în mînă, chiar şi tragediile lui Alfieri. Pentru toate astea făceam decoruri, inspirîndu-mă din picturi, din ilustraţii, din cărţi, din alte decoruri; trăiam cu un imaginar teatral, pe care îl construisem în felul meu. Păstrez încă, în memorie acest imaginar al decorului de teatru. Astăzi, uneori am sentimentul că revin la el, la ceea ce este constitutiv în mine, la acest teatru fantasmatic din copilăria mea. Atunci, un pictor a văzut din întîmplare desenele şi machetele pe care le făceam şi a organizat o expoziţie cu ele, cînd aveam unsprezece ani, la Galeria Kourros din Atena. A fost un fel de eveniment la Atena, dar chiar reuşita acestei expoziţii m-a descurajat complet. N-am mai lucrat un timp. Apoi, am reînceput, dar cu oarecare dificultate.

[…]

Spre 1953, în ianuarie, am văzut în matineu, la Teatrul Regal (la fel de prăfuit ca şi atunci cînd l-am redescoperit, în momentul în care se aducea pe scenă decorul pentru Prinţul travestit, în turneu cu Chaillot), o reprezentaţie cu Hamlet, în care Minotis juca prinţul, iar soţia sa, Paxinou, pe Gertrude. În Strigoii de Ibsen, ei încarnau împreună, din nou, mama şi fiul. „Mamă, soarele... Soarele. „Era un teatru care, în ciuda referinţei constante la practica anglo-saxonă sau germană a epocii, trebuia să semene cu teatrul secolului al XIX-lea, în care credibilitatea venea din convenţia jocului, şi nu din verosimilitatea imaginii.

Acestui stil de interpretare i se opunea modernismul actorilor de la Teatrul de Artă al lui Karolos Koun, instalat în subsolul unui cinematograf, Orpheus, în centrul Atenei. A fost adevăratul templu al teatrului grecesc modern. Acolo a trăit generaţia mea revelaţia teatrului, la fel cum, la Paris, tinerii de aceeaşi vîrstă l-au trăit datorită Teatrului Naţional Popular al lui Jean Vilar. La Teatrul de Artă, descopeream mai ales scriitura contemporană, Beckett, Ionesco, Tennessee Williams şi chiar Anouilh, cu Euridice, pusă în scenă cu mijloacele esenţiale ale teatrului. În acest ansamblu de o mare economie, lumina juca un rol important. În acelaşi timp, întrucît acest teatru era în cerc şi destul de îngust, el cerea răspunsuri estetice inventive, găsite mai ales de pictorii transformaţi în scenografi. Pictorii au marcat viaţa teatrală din anii ’30 pînă la mijlocul anilor ’60. Tsarouhis, Moralis, Ghika, Nikolaou au imaginat decoruri de o extraordinară prospeţime vizuală. Mereu partizani ai unei estetici cu măsură, ei au adus o mare libertate în abordarea textelor, căci au tratat realitatea fiind animaţi de un spirit poetic. Chiar Brecht, a cărui piesă Cercul de cretă caucazian a fost prima montată în limba greacă, devenea un povestitor puţin barbar şi tandru pe scîndura de la Teatrul de Artă, în decorurile în roşu şi negru ale lui Vakalos, departe de exigenţele Micului Organon. Da, Koun şi pictorii săi au efectuat o preluare culturală a lui Brecht şi a multor altor scriitori străini. Într-un anume fel, pictorii au conservat identitatea teatrului grec.

[…]