OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Yukio Mishima
Templul de aur
Traducere din limba japoneza de Angela Hondru, Editura Humanitas, Colectia „Cartea de pe noptiera“, Bucuresti, 2000, 240 p., f.p.

Yukio Mishima
Dupa banchet
Traducere din limba japoneza de Stanca Cionca, Editura Humanitas, Colectia „Cartea de pe noptiera“, Bucuresti, 2000, 184 p., f.p.

Yukio Mishima
Sun and Steel
Translated by John Bester, Kodansha International, Toky, New York, London


Yukio Mishima (1925-1970), unul dintre cei mai importanti scriitori japonezi de dupa cel de-al doilea razboi mondial, a fost comemorat in toata lumea in luna noiembrie, cind s-au implinit treizeci de ani de la moartea sa prin sinucidere publica. Nascut in 1925, intr-o familie de samurai, scriitorul a absolvit colegiul privat Peer’s College si cursurile de drept ale Universitatii Imperiale din Tokyo. Bibliografia sa este mai mult decit impresionanta: cincisprezece romane, dintre care zece au fost deja ecranizate, peste saptezeci si cinci de povestiri, citeva zeci de piese de teatru, dintre care celebre sint cele cinci piese No, montate in diferite teatre risipite de pe cele cinci continente. Mishima a fost un impatimit al artelor martiale, a practicat, pe rind, Kendo (ajungind maestru al acestui vechi sport japonez al scrimei cu sabii de lemn si detinator al titlului suprem), karate si body-building, fiind un adept al ideii reintoarcerii la traditia japoneza, in care artele martiale si literatura reprezentau un tot. A debutat cu un volum de povestiri dar adevaratul sau debut ca prozator l-a constituit romanul Confesiunile unei masti (1949). Imediat dupa acest volum, alaturi de colegul sau de generatie Kobo Abe, scriitorul s-a bucurat de protectia si aprecierea influentului cistigator al premiului Nobel pentru literatura Yasunari Kawabata.

Confesiunile unei masti e, asa cum indica chiar titlul, un roman confesiv, in care naratorul, copilul si adolescentul Tenkatsu pare sa fie mai atras de brutalitatea unor imagini furate din marchizul de Sade sau de petele de singe de pe torsul Sfintului Sebastian, al carui martiriu il descopera in reproducerea unei pinze de Guido Reni, decit de povestile cu zine. Povestilor lui Andersen le sint preferate un basm maghiar in care o printesa este devorata de un balaur, iar Tenkatsu, noul Marcel, descopera ca are inclinatii homosexuale, preferind compania baietilor de aceeasi virsta, cu care se intrece in sporturi barbatesti. Folosind mai vechiul procedeu al fluxului constiintei involuntare, Mishima readuce in prezent scintei din trecutul personajului: vizita la un templu budist, albele manusi ceremoniale sau hai ku-ul desenat pe zapada pentru prietenul sau Omi. Cruzimea cu care eroul isi analizeaza preferintele sexuale usor perverse alterneaza cu poezia unor descrieri de peisaj. Naratorul lui Yukio Mishima, comparat adesea de critici cu Aschembach, naratorul din povestirea lui Thomas Mann Moarte la Venetia, se defineste pe sine ca fiind un efebofil, un indragostit de trupul tinerilor. Intra la Facultatea de drept si este inrolat in timpul razboiului iar parintii il imping intr-o relatie cu Sonoko, o foarte frumoasa tinara, de care se simte atras dar pe care n-o poate iubi. Corespondentul sau european e Octave de Malivert din romanul lui Stendhal, Armance. Ca si acesta, Tenkutsu este chinuit de gindul sinuciderii, al mortii eroice dar nu are inca puterea sa duca gestul pina la capat. Cel de-al doilea roman, Setea de dragoste (1950), abandoneaza stilul naratiunii cu valoare autobiografica si plonjeaza in plina fictiune. Naratorul e de data aceasta o Madame Bovary in cheie japoneza.

Etsuko, o vaduva din middle class-ul japonez, dezvolta o pasiune rascolitoare pentru unul din argatii sai, plin de o vitalitate animalica ce-i provoaca cele mai ciudate reverii. Scena cheie a romanului e cea in care femeia, prezenta la un festival al toamnei unde tineri dezbracati interpreteaza dansuri rituale, isi infinge unghiile in pielea iubitului ei Saburo, amestecind iubirea si durerea, intr-o combinatie specifica romanelor lui Mishima. Unitatea de caracter a personajului narator este scoasa in evidenta de banalitatea celorlalte personaje si de natura inconjuratoare, surprinsa in plina inflorire. Romanul evolueaza implacabil spre un deznodamint tragic: Etsuko il ucide pe Saburo, pedepsindu-l pentru faptul de a fi iubita de catre acesta. In 1951 Mishima publica cel de-al treilea roman, Culori interzise.
Comparat de unii critici cu Sodoma si Gomora a lui Marcel Proust, romanul descrie viata corupta a orasului Tokyo dupa razboi, prin care trece Yuchi, eroul principal, condamnat de societate la o casatorie sterila, dar indrumat de un batrin scriitor cu inclinatii homosexuale. Cu toate acestea, portretele feminine nu-si pierd din frumusete in cuprinsul cartii, Mishima numarindu-se printre putinii autori japonezi care pot surprinde si analiza in egala masura sufletul unei femei sau pe cel al unui barbat. Batrinul il transforma pe Yuchi intr-un veritabil Don Juan care seduce si abandoneaza zeci de femei, intr-un joc, de data aceasta lipsit de finalitate si miza, experimentind seductia pura.

Yukio Mishima a fost tradus pina acum in romaneste cu doar doua carti. Prima este romanul Dupa banchet (1969), care prezinta destinul unui personaj femeie, Kazu, proprietara restaurantului Setsugoan, un luxos loc de intilnire al elitelor politice japoneze. Femeia pare sa-si fi gasit implinirea in gradina de ciresi care inconjoara localul, dar aceasta liniste aparenta este tulburata de ambitiile lui Noguchi, sotul ei, fost ministru si candidat al Partidului Radical pentru postul de guvernator al Capitalei. Indragostita de Noguchi si atrasa in jocul politic, Kazu se implica financiar si sufleteste in campania electorala, isi pune in pericol chiar restaurantul, dar descopera ca sotul ei nu e omul pe care il banuia. Cei doi se despart si Kazu se reintoarce la ciresii ei, parind sa descopere ca femeile nu au ce cauta in politica. Cititorul ramine impresionat de puritatea acestei eroine in virsta de cincizeci de ani, de infinitele nuante sufletesti ale vietii ei, de gradina salbatica ce inconjoara restaurantul, de emotia sincera cu care Kazu varsa lacrimi in mijlocul unei campanii electorale salbatice si murdare.

Cel de-al doilea roman tradus pina in prezent in romaneste, Templul de aur (1960), s-a vindut in Japonia in peste 300000 de exemplare. Romanul porneste de la un fapt divers: in 1950, venerabilul templu al Zen Budismului Kinkakuji din Kyoto, vechi de 500 de ani, datind din vremea shogunatului lui Ashikaga Yoshimitsu, a fost incendiat de un tinar calugar. Focul a distrus in intregime pavilionul de aur si gradina, o capodopera a artei Zen, ce facea parte din patrimoniul national japonez. Calugarul, un tinar desfigurat si bilbiit, cu un vadit dezechilibru sufletesc, a declarat la proces ca a incendiat templul pentru ca devenise gelos pe frumusetea lui. Psihiatrii l-au declarat schizofrenic si la proces acesta a marturisit ca isi dispretuieste sinele „urit, demonic si bilbiit“. Evenimentul nu avea cum sa-i scape lui Mishima care face din acest episod nucleul romanului sau. Tradus in engleza in vremea revolutiei flower-power si a exploziei de religii de tip new-age, romanul a cunoscut un succes imediat printre adeptii americani ai Zen Budism-ului. Intorcindu-se la naratiunea de tip confesiv, Mishima imagineaza lumea strimba a spiritului unui calugar, Mizouguchi, traumatizat de imaginea mamei care facea dragoste cu un barbat in timp ce tatal isi dadea sufletul. Copilul, un Mersault transferat pe teritoriul japonez, este incapabil de orice tip de empatie fata de cei ce-l inconjoara, sentimentele sale fiind cauterizate cu grija. Ca ghid al soldatilor americani ce viziteaza Templul, participa chiar la o crima oribila, ucigind copilul unei gheise sub privirile ocupantului, care il rasplateste cu doua cartuse de tigari Chesterfield.

Imaginea Templului de aur se amesteca, intr-o proiectie suprarealista, cu viziunea puternic sexualizata a sinului unei femei conducind la gestul final al arderii din temelii a templului. Una dintre pildele filozofiei budiste pe care staretul o citeste in momentul in care Japonia capituleaza e cea in care calugarul Nansen ucide o pisica. O pisica aparuta in templu ii imparte pe locuitorii templului in doua tabere, iar staretul Nansen o ucide pentru a anihila Sinele si inchipuirile vane ale celorlalti frati. Episodul are o insemnatate capitala pentru Mizouguchi, care, urmind sfaturile ologului sau prieten Kashiwagi si pe cele ale staretului Templului, ajunge la un moment de iluminare demonica, in care intelege ca singurul mod in care il poate iubi pe Buddha este clipa in care il ucide pe Buddha. Incendierea Templului de aur capata astfel o valoare simbolica, se transforma intr-un sacrificiu al frumusetii pe care omul modern, in absoluta lui alienare, nu o mai poate percepe corect. Aparut in perioada cind in Europa faceau voga romanele existentialiste, Templul de aur propune un destin apropiat de cel al eroilor unor scriitori ca Sartre sau Camus, eroi tragici, dar si destine exemplare, „dostoievskiene“, din lumea celor „umiliti si obiditi“. Cruzimea viziunii ramine in continuare trasatura cea mai importanta a stilului romancierului japonez. Scena arderii Templului a fost interpretata de unii critici ca expresia cea mai inalta a revoltei impotriva unei religii prea oficiale, prea interesate de o falsa iluminare, iar Mishima, un scriitor care a atacat si institutia prea strimta a casatoriei japoneze, a fost acuzat ca ar dori sa submineze puterea bisericii.

Sensul literaturii lui Mishima devine si mai clar dupa lectura eseului critic Soare si otel, testamentul sau literar, publicat chiar in anul mortii sale. Incercind sa se defineasca pe sine, Mishima aminteste jurnalul lui Amiel, pe care il ia drept model pentru a sa „critica a confidentei“. Astfel, Eul e alcatuit din Sinele cel mai profund pentru care corpul e livada care inconjoara locuinta Sinelui. Ca orice livada, corpul trebuie cultivat, folosind soarele si otelul. Daca in traditia europeana postplatonica corpul (lipsit de cuvinte dar plin de frumusete fizica) si lumea cuvintelor (imitind frumusetea) intra in contradictie, pentru Mishima cele doua universuri sint surprinse in continuitate. El isi construieste un „trup ideal“, care iese in afara coroziunii exercitate de cuvinte. Ca si Roland Barthes, Yukio Mishima porneste in cautarea ideilor trupului, facind din acesta o armura modelata din metalul pur al conceptelor. Pe urmele stravechilor samurai, el va reusi astfel sa proiecteze cuvintele asupra propriului sau trup si sa-i asculte vocea.

Daca in epistolele sfintului Pavel credinciosii erau indemnati sa urmeze exemplul atletilor din Grecia antica, existenta lui Mishima capata sens in momentul cind acesta descopera faptul ca muschii de otel se pot transforma in scop existential si in obiect de arta. Viata lui capata sens prin uniunea dintre arta si existenta, dintre stilul literar si un ethos al actiunii, reinviind idealul japonez stravechi al unitatii contrariilor. Scrisul poate deveni, asemenea antrenamentelor din artele martiale, stilul personal al autorului, fiind supus acelorasi incercari de a obtine un corp textual perfect, eliberat de orice surplus. Trupul perfect devine un element esential al eroului tragic, care nu poate cunoaste o moarte eroica fara armura acestui trup. Moartea trebuie sa fie publica, sa se ridice deasupra formelor in care mor oamenii comuni, sa se obiectivizeze prin actul sinuciderii rituale, seppuku, imprumutat din codul Bushido, un set de reguli stricte ale castei samurailor. In noiembrie 1970, dupa ce incheiase Putrezirea ingerului, ultimul volum al unei tetralogii avind ca subiect decaderea valorilor traditiei Curtii imperiale si a idealurilor samurailor, dar si a disolutia filozofiei budiste, Mishima comite gestul ireversibil al sinuciderii rituale. Se incheia astfel viata unuia dintre cei mai controversati scriitori contemporani dar incepea cariera faimei sale internationale, scriitorul fiind tradus in citeva zeci de limbi. La treizeci de ani de la disparitia sa fulgeratoare, Yukio Mishima ramine in continuare, in Romania, cel putin, un continent care merita sa fie explorat.