OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La sfirsitul lunii iulie, romanul Zadarnica e arta fugii de Dumitru Tepeneag a aparut in Statele Unite, la Editura Dalkey Archive Press, in traducerea lui Patrick Camiller. Cartea a fost publicata prima data in 1973, in limba franceza, cu titlul Arpièges. in Romania, desi a aparut un lung fragment in revista Luceafarul, in 1969, romanul n-a putut aparea decit dupa schimbarea de regim, in 1991. Anul acesta, Editura Art a inaugurat „seria de autor Dumitru Tepeneag“ cu editia a II-a revazuta din Zadarnica e arta fugii. in pagina de fata a Observatorului cultural publicam un interviu acordat de romancier revistei americane Context, dupa aparitia editiei americane.

Cind si unde ati scris aceasta carte?
Am inceput sa scriu aceasta carte pe la sfirsitul anilor ’60, cind inca locuiam in Romania. Am terminat-o cind eram la Paris, in 1971. Am reusit sa public o parte din roman intr-o revista din Romania, dar nu am putut sa o public integral intrucit era considerata a contraveni esteticii realist-socialiste: un fel de monstru cu doua capete, care se devorau reciproc. Mai mult, autorul era privit ca o persoana care se opunea puterii totalitariste a lui Ceausescu. Astfel, romanul a fost publicat in versiunea sa in limba franceza, in Franta, de Flammarion, in 1973. in cele din urma, a fost publicat in Romania in 1991, dupa schimbarea regimului politic. in 2002 a fost tradus in serbo-croata. Am fost nominalizat pentru premiul Médicis, cind a cistigat Milan Kundera.

in romanul dvs. sint elemente fantastice (onirisme). Ne puteti da citeva explicatii despre acest curent, cum a fost el creat?
in anii ’60 controlul ideologic era mult mai putin intens. Autoritatile culturale cenzurau doar asigurindu-se ca regimul politic nu e atacat. Nu credeau ca literatura poate avea un impact prea mare. Acest lucru mi-a permis mie si citorva scriitori tineri sa cream un grup literar care s-a inspirat din suprarealism, negindu-l in acelasi timp. Suprarealismul s-a bucurat de faima inainte de instalarea regimului comunist. Grupul nostru a fost numit al „oniricilor“. Ambitia noastra era sa reinnoim suprarealismul respingind in totalitate orice forma de scris mecanica. Cu ajutorul viselor, am cautat o structura, reguli, criterii – si nu subiecte de scris. Spuneam ca noi nu visam, ci cream vise.

Ne puteti spune cum ati procedat ca sa va scrieti cartea? Puteti vorbi despre episoadele recurente din romanele dvs.?
Lessing a facut deja o paralela intre literatura si muzica atunci cind a facut distinctia intre artele succesivitatii (muzica, literatura) si artele simultaneitatii (artele plastice in general). Criteriul lui a fost perceptia, felul in care cititorul, publicul, spectatorul etc. descopera artele. Desigur, cineva ar putea obiecta si ar putea spune ca un tablou este perceput treptat. Dar nu asta conteaza. Ceea ce este evident e ca o opera muzicala e compusa pentru a fi interpretata intr-o perioada de timp. Opera muzicala este legata de timp, ca si literatura, legatura dintre cele doua fiind de netagaduit.
Scriitorii au incercat dintotdeauna sa imite muzica. La inceput au facut-o mai superficial, incercind sa obtina efecte eufonice, ulterior au capatat profunzime, lucrind la structura in sine. De exemplu: refrenul in poezie. Acesta este repetitia cea mai elementara. in ceea ce ma priveste, ma consider un formalist inveterat. Legatura dintre muzica si literatura m-a inspirat mereu. Am inceput prin a scrie povestiri mai mult sau mai putin fantastice. Nu scriam despre visele mele, le inventam. Visul era pentru mine elementul calauzitor – si asta a fost, bineinteles, esential. Celalalt element esential a fost muzica. Acesta e motivul pentru care stilul meu fantastic nu are nici o legatura cu ceilalti scriitori suprarealisti. Ei sint mai curind caracterizati de o scriitura mecanica, rigida, insipida si impersonala.

Visul, in sine, e legat de muzica. Mai intii, visul nu exista fara o interpretare. Este nestatornic, dispare cu usurinta. Pentru a fi folosit in arta, trebuie structurat. De aceea, abordarea suprarealista a fost absurda. Totusi, suprarealistii au avut multa intuitie, considerind ca efectul literaturii (ca si in muzica) incepe cu primul rind scris: nimic inainte si nimic dupa ultimul cuvint. Totul se intimpla prin succesiunea cuvintelor si a imaginilor. Nu mai e nici o alta realitate decit cea din fata ochilor cititorilor (din moment ce fiecare cititor isi construieste propria realitate gratie textului pe care il citeste etc.).

Concret, Zadarnica e arta fugii este in mod evident construit ca o fuga muzicala, ca un canon pentru doua voci. Nu este posibil sa dai dovada in literatura de aceeasi rigoare ca in muzica. Dar nici nu are rost sa incerci! Oricum, asta e mai mult decit o simpla sugestie. Personajul muzical din roman e complicat printr-o constringere oedipiana: unele cuvinte functioneaza ca niste capcane. Personajul principal se misca, merge de la un punct la altul (paradoxul serveste pentru a arata inutilitatea oricarei solutii gasite in urma unei dezradacinari spatiale), gindeste, se poticneste de un cuvint-capcana, de cuvintul „gradina“, de pilda: astfel, va ajunge intr-o gradina. Sau se impiedica de cuvintul „plaja“ si ajunge pe o plaja – si asa mai departe. Structura nu e niciodata fixa, se misca intre o fuga muzicala, serpi si scari, iar cititorul e mai curind liber, independent de text, si poate sa participe activ la interpretarea acestuia.
in privinta episoadelor recurente din romanele mele: intreaga mea opera este caracterizata de o repetitie generala. Folosesc, la nesfirsit, imagini sau chiar scene intregi in romanele si povestirile mele.

Traducere de Mihaela HUTUPASU

Interviu aparut in revista americana Context nr. 20, din august 2007. Context este o revista trimestriala cu difuzare in toate librariile din Statele Unite, care isi propune sa creeze un cadru international si istoric dedicat literaturii moderne si contemporane.