România e o ţară în care nu te poţi compromite, spunea, parcă, Iorga. O butadă reuşită, să recunoaştem, însă patetică şi destinată unui succes sigur în rîndul românilor complexaţi de condiţia lor, adică acolo unde exagerarea devine o a doua natură care rupe semnificaţiile. Aşa cum amatorii de BDSM au nevoie de anumite accesorii ca să se simtă bine, şi complexatul român (majoritar, ar spune maliţioşii) are nevoie de citate din Cioran, Ţuţea şi, iată, ocazional, şi din Iorga, ca să îşi poată descărca frustrarea. Sigur, discursul sadomasochist despre România, de tip love/hate, pleacă de la realităţi evidente şi e alimentat de frustrări pe care orice om normal le poate avea. Să luăm, de exemplu, butada lui Iorga despre imposibilitatea compromiterii la noi. Lăsînd la o parte agitaţii ani interbelici sau şi mai agitatul deceniu de după Revoluţie, lucrurile par să nu se fi schimbat prea mult nici acum. Ultimul caz marcant: ziariştii Bogdan Chirieac şi Sorin Roşca Stănescu, în scandalul stenogramelor (trecînd peste Cătălin Macovei, care, ar zice imediat complexatul român, în orice ţară civilizată şi-ar fi dat imediat demisia).
După un val de indignare substanţial („cum e posibil aşa ceva“, „ăştia sînt şantajişti, nu ziarişti“ etc.), cei doi au fost recuperaţi imediat de spaţiul public. La aproximativ două luni de la scandal, Bogdan Chirieac a revenit pe sticlă, plin de moralitate şi vituperînd împotriva politicienilor şi afaceriştilor oneroşi.
Bineînţeles, cei doi nici măcar nu erau la primul scandal. La Stănescu, numărătoarea depăşeşte capacitatea afişajului, iar Chirieac îşi avariase grav credibilitatea de jurnalist în urma dezvăluirii afacerilor sale cu STS (dar revenise imediat la TVR, după acelaşi interval fatal de cîteva luni, ca realizator de emisiune de politică externă; e clar, nici un conflict de interese posibil cu calitatea lui de furnizor al STS).
Într-adevăr, în România se pare că oricine poate fi recuperat. Nu doar că traseismul politic este principala metodă de completare a rîndurilor 2 şi 3 din conducerile partidelor, dar PRM a devenit, în România tranziţiei, un adevărat rezervor de cadre. Să ne aducem aminte de Olga Vasilescu, Anghel Stanciu, Ilie Morega şi, nu în ultimul rînd, de pitorescul deputat de pretutindeni William Brânză (numărul total al celor mai puţin cunoscuţi este imens). Însuşi liderul partidului, Corneliu Vadim Tudor, a revenit odată cu ultimele alegeri în atenţia televiziunilor, nu mai departe de acum cîteva zile Realitatea TV dedicîndu-i o ediţie specială de o oră, în prime-time
Spectacolul era halucinant, pentru că, în ciuda semitabloidizării Realităţii despre care s-a vorbit atît, personajul distona puternic cu atmosfera şi cu moderatoarea Laura Chiriac, care nu părea nici prea contrariată, nici prea interesată de aberaţiile eterne ale liderului PRM, ci doar resemnată. Era destul de clar că moderatoarea nu avea nici o afinitate cu scenariile elucubrante ale acestuia, însă încerca să ducă la capăt emisiunea cu bine, delimi-tîndu-se discret de C.V. Tudor, dar străduindu-se să creeze cît de cît o impresie de firesc, pentru că, pînă la urmă, cineva chiar îl invitase pe tribun la acea emisiune.
Situaţia e cumva caracteristică: teoretic, în societate se ştie care sînt regulile şi valorile minime care trebuie apărate, teoretic se ia chiar şi atitudine (declarativ, întregul mainstream al societăţii româneşti respinge orientarea politică şi intelectuală a lui C.V. Tudor), dar atunci cînd „stringenţele vieţii“ îi scot din nou în faţă pe cei care încalcă aceste reguli şi valori, nu se întîmplă nimic. Oamenii se fac că plouă.
E clar, deci, că în România nu există persoane sau zone off-limits. Cel puţin nu în cadrul acelei societăţi de tip modern care se presupune că am fi noi, ca naţiune, şi care ar trebui să funcţioneze cît de cît coerent pe baza limbajului comun al unui set minim de valori, norme etc. Probabil că o persoană publică se poate discredita în România doar dacă încalcă tabuuri ceva mai ancestrale.
Cum rămîne atunci cu butada lui Iorga? Este ea adevărată? Da şi nu, pentru că valenţele acestui discurs complexat, deziluzionat şi autovictimizator despre cît de mizerabilă e România depăşesc cu mult nivelul tehnic al corespondenţei unui enunţ cu realitatea. Acest discurs, magistral pilotat de Cioran şi făcînd furori încă şi astăzi, trebuie interpretat în primul rînd psihologic şi social. Este discursul unor oameni care, din diverse motive – în special, complexul dur faţă de modelul nostru civilizator, Occidentul –, se trezesc în opoziţie cu realitatea într-adevăr traumatică (doar din punctul de vedere al acestui model, însă) în mijlocul căreia trăiesc. Discursul pleacă, iniţial, de la românul emancipat intelectual, economic şi social, care devine frustrat că societatea „rămîne în urma lui“, dar apoi capătă o viaţă proprie (tot mai absurdă, desigur) şi îl poţi întîlni te miri unde
Totuşi, eu cred că reticenţa faţă de acest discurs nu ar trebui să ne împiedice să mai vorbim despre o „realitate românească“. Desigur, fără exagerări, patetisme şi nervi descărcaţi aiurea, fiecare societate are o „realitate“ a ei specifică, a cărei înţelegere e esenţială pentru orice acţiune care vizează întregul societăţii.
Un astfel de discurs mai calm despre „realitatea românească“ nu ar trebui, aşadar, să mai servească izolării în nevroză a indivizilor şi a categoriilor sociale frustrate de societatea în care trăiesc. Acesta e modelul eşuat interbelic şi, în mare parte, modelul elitist de acum, în care unora li se pare că doar ei ştiu cum stau lucrurile şi ce trebuie făcut şi, încă şi mai important, că doar ce ştiu ei contează. Poate că aici ar trebui făcută o joncţiune fericită între dimensiunea energică, rigoristă şi constructivă a acestui discurs, mai degrabă de dreapta, şi ideea de stînga că o societate nu poate avansa decît împreună.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters