La momentul formării noului Guvern, după finalizarea
alegerilor prezidenţiale din urmă cu o lună, PDL a vociferat insistent că
România are nevoie de o guvernare de dreapta. Desigur, din partea partidului
prezidenţial aceasta era în primul rînd o modalitate de a forţa PNL să intre la
guvernare, acolo unde (interpretarea lui Crin Antonescu era nu doar corectă, ci
de-a dreptul evidentă) el putea fi dominat şi controlat mult mai uşor. Dar să
luăm de bună pretenţia PDL şi a multor intelectuali de dreapta care au reluat
îndelung acest refren şi să încercăm să răspundem la întrebare: are nevoie
România de o guvernare de dreapta?
Evident că nu. Iar răspunsul nu are legătură cu opţiunea mea
ideologică personală (mai degrabă de dreapta, apropo). Aşa cum nu ar trebui să
aibă o legătură de condiţionare strictă nici cu convingerile ideologice ale
politicienilor. A întemeia strategiile care vizează guvernarea unei ţări doar
pe opţiunile ideologice ale celor care ajung la putere e un caz flagrant de
primitivism politic. Societăţile moderne de tip occidental sînt rupte între
individual şi colectiv, între privat şi public, iar succesul lor depinde de
amenajarea rezonabilă şi echitabilă a acestei tensiuni.
Din această cauză este esenţial ca aceia care ajung la putere
să nu uite că acţiunea lor trebuie ghidată după un singur principiu esenţial:
priorităţile publice, care pot fi de diverse orientări ideologice. Însăşi
natura democraţiei impune partidelor şi oamenilor politici ca, în multe
situaţii, să treacă de ideologia lor şi să aplice politici de alte orientări,
subsumate acelui Bine public care, în România, pare a fi doar o abstracţie de
cărţi de politologie. În schimb, în România esenţialistă şi metafizică, orice
tip de asociere dintre stînga şi dreapta smulge urlete de indignare chiar şi
din partea celor mai bine intenţionaţi şi informaţi cetăţeni. De ce? Probabil
pentru că democraţia a rămas încă o abstracţie chiar şi pentru o bună parte a
elitelor, nemaivorbind de cei mulţi.
Desigur, nu e rău deloc să existe şi principii şi convingeri
cît mai solide, dimpotrivă. Numai că ideologia e doar un element din ceea ce
are de oferit un politician (alături de etică, profesionalism etc.) şi, mai
ales, aşa cum spuneam, testul democraţiei pentru politicieni e de a înţelege că
poziţia lor nu e cea a unor semizei care dictează, ci mai degrabă a unor curele
de transmisie care trebuie să pună în practică în mod creativ priorităţile
publice.
În plus, ar fi de discutat şi în ce constau de fapt aceste
convingeri ideologice ale oamenilor politici care, ocazional, par atît de fermi
încît impun respect naivilor. În cazul nostru, ideea că România „are nevoie de
o guvernare de dreapta“ aminteşte îngrijorător de aberaţiile interbelice
cvasinaziste de genul „românul e de dreapta“ ale unor Ţuţea sau Noica. Trebuie
să le mulţumim încă o dată intelectualilor neointerbelici dominanţi din spaţiul
public de astăzi, de la Gabriel Liiceanu şi Horia Roman Patapievici pînă la
tinerele speranţe Sorin Lavric şi Mihail Neamţu, al căror imaginar lipsit de
orizont, pastişat la mîna a treia după filozofiile politice debile ale
„generaţiei de aur“ interbelice, a produs efecte catastrofice în politica
românească şi în societate, în general.
Cred că nici nu merită să discutăm argumentul că e nevoie de
o guvernare de dreapta deorece e criză. Lăsînd la o parte faptul că, într-o
perioadă de criză, politicile sociale sînt vitale, strategia de ieşire din
criză a devenit, în vremurile de globalizare şi mecanisme financiare
hiperbaroce de astăzi, o problemă în foarte mare măsură tehnică şi în foarte
mică măsură ideologică. Şi, la urma urmei, de ce ar fi neapărat nevoie de
liberali la guvernare? Pentru că se pricep să gonfleze enorm aparatul de stat,
cum a făcut-o Guvernul Tăriceanu?
Să fim serioşi. Orientările ideologice din România sînt mai
mult simbolice. Ar fi bine, desigur, ca ele să aibă mai multă substanţă, dar
scrupulele ideologice care îi apucă pe unii politicieni în anumite momente
politice (desigur, cele care reclamă cît mai mult simbolic) sînt de-a dreptul suspecte
şi impertinente. Văicărelile de genul „Noi sîntem de dreapta, avem un electorat
pe care trebuie să îl reprezentăm“ mi se par foarte cinice, pentru că lipsa
reprezentării politice adecvate este principala tară a sistemului politic
românesc, pentru a cărei remediere partidele nu fac aproape nimic. Şi, dacă tot
sînt atît de dreapta unii, oare n-ar trebui să fie tot timpul? Conservatorii
din PDL n-ar fi trebuit să fie de dreapta şi atunci cînd au susţinut mărirea
pensiilor cu un procent aberant? Liberalii n-ar trebui să fie liberali şi
atunci cînd se fac preş în faţa Bisericii Ortodoxe?
România nu are nevoie neapărat de o guvernare de dreapta sau
de stînga, are nevoie de guvernare serioasă pur şi simplu, de proiecte de
societate şi de politici coerente, nu de proiecte de legi copiate prost de
Guvern de cine ştie unde, stîlcite o dată în Parlament şi mutilate încă o dată
de instituţiile care trebuie să le aplice. Însă, pentru a ajunge acolo, e
nevoie ca sistemul politic să fie obligat să facă asta, ceea ce deocamdată nu
se întîmplă. Acel mic vizionarism necesar sesizării marilor priorităţi publice
sau nu există în societate, sau nu are suficientă audienţă în cadrul sistemului
politic. Din punct de vedere intelectual, nu mi se pare greu să-ţi dai seama că
România e o ţară sever subdezvoltată, lipsită de coerenţă şi coeziune socială,
care are nevoie simultan de politici de emancipare socială, tipic de stînga, şi
politici de eficientizare şi responsabilizare, tipic de dreapta. Din punct de
vedere politic, însă, lucrurile par ceva mai complicate.
Aşa că, şi în cazul guvernării de dreapta de care „are
nevoie“ România, s-a întîmplat ce se întîmplă cu majoritatea discuţiilor din
spaţiul public românesc: oamenii se aruncă puţin cam repede la teme puţin cam
măreţe, atunci cînd, de fapt, ar trebui discutate lucruri ceva mai simple şi
mai directe.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters