Traian Băsescu ar fi fost un excelent Victor Ciorbea. Atunci era momentul de şters pe jos cu PSD, de luptat cu mijloace îndoielnice (mijloacele murdare ale celui aflat la putere ar fi justificat-o), de condus revoluţii de stat mai mult sau mai puţin violente. Acum, Traian Băsescu e de un anacronism strident.
Băsescu este moştenitorul acelui electorat, acelui program politic şi acelor fantasme. Diferenţa e dată de caracterul lui foarte puternic şi voluntar. Spre deosebire de Emil Constantinescu şi Victor Ciorbea, care au eşuat relativ rapid şi irevocabil, Băsescu a reuşit, prin forţa, voluntarismul şi obsesionalitatea caracterului său, să îşi menţină în viaţă proiectul politic şi să îl ducă spre un nou mandat de cinci ani (conform rezultatelor BEC). Mi se pare important să urmărim metamorfoza acelui proiect politic sub actualul preşedinte, pentru a ne putea contura aştepările pentru viitor.
Un al doilea motiv ar fi caracterul său voluntar deja amintit şi inapetenţa evidentă şi flagrantă pentru democraţie, pentru valorile şi procedurile ei. Însă cînd spunem acest lucru, este neapărat necesar să contextualizăm: deficitul grav de ataşament faţă de democraţie este generalizat în societatea românească şi în rîndul partidelor politice. Proximitatea democraţiilor occidentale din ultimii 20 de ani a recuperat doar o mică parte din deficitul istoric al României faţă de democraţie, consolidat puternic în timpul comunismului.
Astfel ajungem la a treia cauză a autismului violent al proiectului politic Băsescu. Parcursul politic sinuos al actualului preşedinte dovedeşte destul de clar că el nu are o viziune politică personală. Nu mă interesează schimbările de afiliere ideologică (mi se par chiar stupide reproşurile frecvente de genul „păi ce faceţi domne, acum cinci ani parcă eraţi de stînga“). Este normal ca acestea să depindă de conjuctura politică. Există însă un set de opţiuni profunde care sînt politice în esenţa lor, însă în acelaşi timp legate puternic de parcursul existenţial al cuiva şi, de aceea, practic imposibil de schimbat.
Băsescu a împrumutat, astfel, proiectul politic cel mai promiţător, cel al familiei politice pentru care a optat, moştenitoare a CDR şi a luptei acesteia cu „neocomuniştii“ din PSD. Neavînd, însă, o viziune politică personală şi discernămîntul pe care doar ea i l-ar fi putut aduce, Traian Băsescu a preluat şi enorma cantitate de fantasme ale acestui proiect. Dincolo de slăbiciunile personale din CDR, aceasta era expresia unor frustrări legitime, legate de modul în care PSD (PDSR, FSN etc.) au modelat România. Aceste frustrări ale unei minorităţi emancipate au produs, compensatoriu, un discurs demagogic, nerealist, care supralicita copios sprijinul popular, funcţionalitatea instituţiilor, potenţialul de evoluţie democratică oferit de societate în general.
Primul mandat al lui Traian Băsescu este expresia perfect paradoxală a ajungerii la putere a sloganului „Ultima soluţie, înc-o revoluţie!“. Un slogan de o retardare şocantă, oricît de mult ne-ar fi plăcut în tinereţe unora dintre noi.

