OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Asta nu înseamnă că ideologia comunistă nu a fost importantă. Ea a produs consecinţe directe: agricultură colectivistă şi economie etatizată, organizare socială de tip comunist şi sistem politic totalitar. Dar datele mari sociologice au rămas aceleaşi: structură socială accentuat piramidală, participare politică dezastruoasă şi sistem politic aparent foarte diferit de cel antebelic, dar practic asemănător prin caracterul lui extrem de opac. Dincolo de conţinutul ei explicit, ideologia comunistă a rămas doar o armă în lupta pentru putere.

Asta nu înseamnă că ea, în calitatea ei de ideologie utopică şi radicală, nu avea un potenţial criminal pe care, din păcate, şi l-a şi realizat. Dar capitolul represiunea şi victimele comunismului este doar un capitol al comunismului. Este un capitol vital pentru relaţia noastră cu trecutul şi pentru relaţia societăţii cu ea însăşi, în sensul realizării dreptăţii (dar aici, ca şi în cazul altor politici faţă de trecut, lustraţie, deconspirare etc., există o nevoie acută de a estima realist posibilităţile concrete pe care le oferă societatea, ca bază de susţinere a acestor măsuri), dar nu este deloc un capitol vital pentru modul în care ne ocupăm de acele realităţi de fond ale comunismului, care constituie şi astăzi probleme, la fel ca şi atunci, şi pe care le putem reuni sub numele de subdezvoltare.

Sigur, tabloul nu ar fi corect dacă nu am spune că, cel puţin pentru primul deceniu al tranziţiei, lucrurile chiar aşa arătau: o putere dictatorială cu care se luptă o opoziţie democratică, David şi Goliat, dreapta cea bună şi neocomuniştii. Şi, într-adevăr, dizlocarea produsă în 1996 era mai mult decît necesară, iar meritul CDR în spargerea monopolului politic şi economic este vital, chiar dacă el este adesea uitat. Însă ce s-a întîmplat atunci a fost doar atît, doar o dizlocare iniţială, oricît de importantă. Puterea aceea şi segmentul de societate care o susţinea nu au avut resurse să meargă mai departe şi s-au prăbuşit sub propria lor neputinţă (acesta fiind şi motivul pentru care meritul lor este uitat atît de uşor).

În 1996-2000 s-a creat, deci, doar prima premisă, una cu totul insuficientă, pentru construirea unei societăţi şi a unui sistem politic democratic. Normal ar fi fost ca proiectul să fie continuat la revenirea la putere a „opoziţiei democratice“ de dreapta, în 2004, numai că s-a întîmplat ceva: desigur, ca de obicei, timpul nu a mai avut răbdare. În loc să înceapă edificarea democraţiei în zona instituţiilor, normelor şi procedurilor, o parte a opoziţiei democratice ajunse la putere, în frunte cu preşedintele, a decis să o ia pe scurtătură şi, în locul edificării laborioase, să încerce edificarea statului de drept printr-o politică de mînă forte.

Reţeta ieşirii sustenabile din subdezvoltare nu a fost găsită nici de data aceasta şi nu avem nici un motiv de optimism pentru viitor. De fapt, scurtătura autoritară a preşedintelui e o fundătură, în măsura în care UE limitează drastic o astfel de politică şi nici publicul „democratic“ de dreapta nu e atît de hotărît pe cît ar avea nevoie ambiţiile febrile ale preşedintelui.

Poate data viitoare.