ZOOM OUT. Ce politică fac subalternii trişti şi complexaţi?

Autor: Ciprian ŞIULEA | Categoria: Rubrici | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Una dezastruoasă, desigur. O vedem foarte clar zilele acestea la Emil Boc, care, înţelegînd sau măcar intuind subconştient că a ajuns doar o tristă curea de transmisie a voinţei preşedintelui, începe să aibă accese cazone de „voinţă“ şi „hotărîre“. Nu putem şti cît de mult bine fac aceste mărunte compensaţii psihicului său pus la încercare, însă e evident că ele nu pot să facă decît rău politicii naţionale.

De cîteva săptămîni încoace, prim-ministrul a început să se răstească la partide să pună în practică rezultatele referendumului prezidenţial: Parlament unicameral, cu mai puţini parlamentari. În prima sesiune de după vacanţa parlamentară, premierul Boc le spunea senatorilor că „reducerea numărului parlamentarilor şi Parlamentul unicameral sînt reforme care nu pot fi negociate, ci trebuie aplicate“. Mai mult, disperat să-şi creeze iluzia că e liderul a ceva, Emil Boc începe să aibă fantezii à la Ion Antonescu şi ajunge să declare că „votul românilor nu se discută, ci se aplică“.

Păi, atunci de ce să nu desfiinţăm Parlamentul de tot, dacă nu mai avem ce negocia şi discuta? Cu altă ocazie, în care soma PSD şi PNL să sprijine unicameralul, fostul profesor de drept constituţional Boc spunea că, „din nefericire“, pentru adoptarea acestei reforme e nevoie de două treimi în Parlament. Dacă e aşa, de ce să nu transformăm nefericirea în fericire? Şi aşa parlamentarii cheltuie mult şi nu fac nimic, cum ne-au amintit obsesiv preşedintele şi liderii PD-L în ultimii ani.

Ideea că parlamentarii au obligaţia de a aplica rezultatul referendumului e o aberaţie neacoperită nici de lege, nici de Constituţie. Însăşi ideea că Parlamentul ar fi pus în situaţia de a transpune în practică o revizuire a Constituţiei decisă de altcineva, indiferent de cine, suspendîndu-şi prerogativele deliberative, este o aberaţie. De altfel, referendumul preşedintelui Băsescu era, evident, şi ilegal, structura Parlamentului nefiind, conform legii, temă de referendum.

Probabil că Boc nu-şi mai dă seama ce spune. Pe lîngă faptul că omul şi-a pierdut complet busola şi e în stare să debiteze astfel de enormităţi, pentru care acum cîţiva ani şi-ar fi picat studenţii pe loc, el pare decuplat de logica celorlalţi lideri ai partidului. Aceştia ştiu foarte clar ce a fost referendumul pentru unicameral: o metodă cinică de a aduna voturi, lipsită de orice şansă de finalizare. De aia nici nu mai insistă asupra ei: unicameralul şi-a făcut datoria, poate să moară liniştit. Probabil că acele complexe multiple pe care Boc le datorează poziţiei sale umilitoare îl împing la limita raţiunii şi îl fac să ia de bună demagogia propriului partid.

Desigur, ar exista şi o altă posibilitate logică, anume ca Boc să-şi dea seama că unicameralul nu are nici o şansă, dar să încerce să stoarcă pînă la capăt această manevră populistă, în acelaşi timp dînd vina pe ceilalţi pentru eşecul final al „reformei“. Însă Boc nu e un politician chiar atît de slab încît să execute atît de lamentabil o astfel de manevră politică, asumîndu-şi inutil costurile călcării în picioare a Constituţiei şi a principiilor fundamentale ale multipartidismului şi parlamentarismului. Frenezia lui maladivă sugerează mai degrabă că el chiar crede că poate impune unicameralul prin aceste maniere de Moş Teacă manqué, ceea ce, desigur, e îngrijorător.

Nu mai reiau toată discuţia despre unicameral, despre dezavantajele maxime şi avantajele minime ale unei astfel de reforme, despre iluzia eficientizării Parlamentului cu preţul distrugerii unui mecanism important de echilibru şi control, despre aberaţia populistă cu „reducerea cheltuielilor Parlamentului“; am scris despre toate acestea în grupajul publicat de Observator cultural (nr. 501, din 18 noiembrie 2009) înaintea referendumului din decembrie. Totuşi, pentru a măsura gradul de cinism şi iresponsabilitate al acestei manevre electorale, să o contrapunem unei chestii mai serioase şi mai aplicate cum ar fi reforma administrativă a României.

Într-un articol din 27 septembrie 2009, Lucian Gheorghiu atrăgea atenţia, în Cotidianul, că unicameralul se află în contradicţie cu tendinţa de regionalizare administrativă, pe care România va fi obligată să o adopte, dacă nu vrea să piardă finanţările europene importante destinate acestui nivel administrativ; de altfel, regionalizarea a fost susţinută de însuşi Traian Băsescu. Însă o astfel de împărţire administrativă implică bicameralismul, pentru că noile regiuni, spre deosebire de judeţe, au ponderea necesară impunerii unor tendinţe diverse de dezvoltare, care trebuie armonizate în Parlament prin reprezentarea regiunilor în una din camere, în echilibru cu cealaltă cameră a politicilor „naţionale“.

E deja foarte clar că unicameralismul nu se va întîmpla niciodată, iar cei care au fost amăgiţi cu această prelungire mascată a re-toricii antidemocratice şi antiparlamentare din perioada interbelică vor trebui să se consoleze cu ideea. Dar exact asta este problema: pînă unde mergem cu ameţirea votanţilor şi a dezbaterilor publice din motive electorale? Punînd problema în aceşti termeni de forţă şi insistînd frenetic doar pe unicameral, prim-ministrul a aruncat mult în spate eforturile politice de revizuire a Constituţiei; pentru că, da, „din nefericire“, pentru o astfel de revizuire e nevoie de negocieri şi de un anumit acord politic pentru care comando-ul de polonicari al generalului Oprea s-ar putea să nu fie de ajuns.

Ultimii ani au demonstrat că textul Constituţiei are nevoie de cîteva clarificări serioase, printre altele, ce înseamnă „consultarea Curţii Constituţionale“ (vezi scandalul tentativei de suspendare a preşedintelui), ce înseamnă „consultarea partidelor parlamentare“ (vezi scandalul desemnării prim-ministrului), rolul preşedintelui faţă de Guvern şi Parlament, structura administrativă etc.

Dar Emil Boc nu ne spune nimic despre toate acestea. El îşi recită maniacal poezia cu unicameralul.

Recomanda articolul prin: