În 2009, numărul disponibilizărilor din sectorul public
supradimensionat a fost nesemnificativ, în timp ce numărul celor concediaţi din
sectorul privat a fost enorm, de ordinul sutelor de mii; în plus, în 2010 se
aşteaptă continuarea concedierilor accelerate din sectorul privat. Am auzit
cîţiva analişti economici protestînd, dar în mare această aberaţie a rămas
netaxată, fiind considerată ceva normal şi de la sine înţeles.
Extrem de jalnic mi se pare că, într-o ţară în care aproape
toată intelectualitatea influentă şi cu pretenţii publice e de dreapta, nu am
auzit o singură voce care să ia apărarea sectorului privat; nu doar din partea
marilor moguli păltinişeni, dar nici măcar din partea celor mai tineri, ceva
mai aplicaţi şi mai puţin autizaţi de Heidegger. Desigur, ideologia şi cauza nu
se suprapun întotdeauna, de fapt se suprapun destul de rar. Iar dacă o cere
cauza, atunci se pot găsi argumente în favoarea a orice, sau în favoarea
oricărei absenţe de atitudine.
Evident, guvernarea PDL-PSD a protejat pînă în pînzele albe
sectorul de stat din motive electorale; motive explicabile şi acceptabile,
într-o anumită măsură, în orice sistem democratic, însă în acest caz ele
depăşeau orice limită acceptabilă. După ce, într-un an de criză severă,
Guvernul a refuzat practic să facă orice concediere din sectorul public, lăsînd
pe seama sectorului privat toată povara economică şi toate suferinţele
individuale, acum, după alegeri, miniştrii au început să vehiculeze, simulînd
prost elanul marilor reformatori, cifre de concedieri care par ameţitoare; cea
mai „curajoasă“ dintre ele: 100.000 de disponibilizări din sectorul public.
Ce înseamnă 100.000 de concedieri din sectorul public?
Absolut nimic. Pe lîngă faptul că cifra e mult inferioară numărului de posturi
adăugate inutil în administraţie în ultimii cîţiva ani, în sectorul public
există (a spus-o liderul sindical Bogdan Hossu) peste 100.000 de posturi
vacante, dar bugetate. Deci guvernul PDL-PSD nu a avut decenţa să reducă nici
măcar aceste posturi inexistente. La motivele electorale evidente ale
politicienilor se adaugă motivele clientelare ale instituţiilor respective,
deoarece fondul de salarii alocat posturilor neocupate se repartizează (complet
aberant, fireşte) personalului existent, sub formă de sporuri, prime etc.
Dar să revenim la fondul problemei, adică echilibrul dintre
sectorul public şi cel privat şi atitudinea politicienilor (dar şi a societăţii
civile) faţă de acesta. Teoretic, PDL (aflat acum la guvernare şi dominînd clar
şi guvernarea trecută alături de PSD, un partid care, oricum, e foarte confuz
în privinţa propriei orientări ideologice) e un partid de dreapta care ar
trebui să susţină sectorul privat. În realitate, vedem că el susţine sectorul de
stat, de fapt aproape fraternizează cu acesta. Motivele trec mult dincolo de
ideologic, aşa cum şi motivele PSD cînd face acelaşi lucru nu au prea mare
încărcătură social-democrată.
Aceste motive ţin de faptul că statul român e un stat
captiv, dar nu e, în primul rînd, captivul oligarhilor şi grupurilor de
interese economice, după cum a susţinut propaganda stupidă a fostului şi
actualului preşedinte. Influenţa „mogulilor“ şi intereselor economice româneşti
asupra statului român e o glumă pe lîngă influenţa intereselor economice
americane asupra statului american, considerat (e drept, nu chiar de toată
lumea) un model de democraţie.
Statul român e captivul sistemului politic
relativ închis pe care îl avem şi al tuturor celorlalte entităţi care se
asociază cu statul: în primul rînd administraţia, dar şi Biserica asociată cu
statul, falsa societate civilă asociată cu statul etc. Undeva pe lista asta
apar şi „mogulii“, dar, după părerea mea, nu pe o poziţie determinantă.
De fapt, statul român e un amalgam dubios de interese, în
care o coaliţie deloc ideologică, dar foarte pragmatică de organizaţii, grupuri
şi indivizi de diferite naturi şi orientări prosperă pe seama inerţiei şi
pasivităţii societăţii largi. Din păcate pentru el, sectorul privat cade în afara
acestei caracatiţe, aşa că Guvernul Boc (I, II, III etc.), care s-a bătut ca un
leu pentru salvarea locurilor de muncă din sectorul de stat, cu preţul
adîncirii crizei, a venit doar cu măsuri periferice de susţinere a sectorului
privat.
Dar, bineînţeles, din cînd în cînd ideologia de dreapta mai
trebuie scoasă de la naftalină. Anul trecut, de exemplu, Adriean Videanu spunea
că un şomaj de 8% nu este mare sau îngrijorător; în fond, oamenii trebuie să
înveţe că la un loc de muncă trebuie să se muncească, nu să se stea. Numai că,
ţinînd cont de situaţia din teren, acest lucru era valabil doar pentru sectorul
privat.
În principiu, Videanu avea dreptate şi, într-adevăr,
disponibilizările din industrie au fost însoţite de o creştere accentuată a
productivităţii muncii; cu toţii ştim, de altfel, că cele două sectoare
seamănă, mai mult decît ar părea, cu birocraţia din marile companii,
competitivitatea, cîtă e, din administraţie etc. Numai că cele două sectoare ar
trebui să fie părţi esenţiale ale aceleiaşi societăţi. Normal ar fi ca
beneficiile şi costurile societăţii în ansamblu să se răsfrîngă în mod
echilibrat asupra lor. E aberant să aplici o ideologie de dreapta de tip „scapă
cine poate“ sectorului privat şi o ideologie de stînga sectorului de stat, cum
pare să facă PDL.
Există şi motive pragmatice pentru menţinerea acestui
echilibru dintre cele două sectoare. Spre exemplu, cheltuielile bugetare prea
mari de anul trecut au însemnat reducerea brutală a investiţiilor de anul
acesta, de care sectorul privat ar fi avut nevoie disperată. Însă motivele
esenţiale sînt cele de principiu: cele două sectoare ar trebui să ofere şanse
compatibile angajaţilor (ţinînd cont, desigur, de calificare, competenţă etc.)
şi să funcţioneze în mod rezonabil în cadrul aceluiaşi sistem social, să nu fie
tratate ca două ţări complet diferite. Dar, desigur, cu principiile e mai greu.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters