OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Lansarea Idolilor forului a parcurs traseul obişnuit pentru o astfel de carte – întîi cîteva reacţii isterice, din partea celor care nu au nevoie să citească pentru a acuza (nu că nu au timp să citească, dar nu au de ce, odată ce li s-a comunicat ce opinie au), după care reacţii mai ponderate, venite din eşaloanele superioare ale mainstream-ului intelectual.

Dintre acestea, cea mai semnificativă mi s-a părut critica pe care Andrei Cornea a făcut-o cărţii în două numere din revista 22, din 15 şi 22 iunie. Este o apărare devotată a grupului pe care se presupune că l-ar ataca antologia coordonată de Sorin Adam Matei şi Mona Momescu, dar care ajunge, în cele din urmă, la curioasa aserţiune că acest grup nici măcar nu există.

Teoria de fond a lui Matei viza acel mecanism „elitar-dinastic“ de perpetuare a puterii în cultură, însă Andrei Cornea preferă să o ocolească, respingînd-o sumar prin argumentul bizar că, de fapt, obedienţa evidentă şi asumată a lui Liiceanu faţă de Noica nu avea sensul de obedienţă, deoarece avea ca scop emanciparea. Însă uită să precizeze că emanciparea a funcţionat doar pe linia puterii preluate firesc de la maestru, nu şi pe linia gîndirii, acolo unde discipolul a rămas aproape integral în siajul maestrului. Pentru o mai bună înţelegere a modului în care vede Gabriel Liiceanu raportarea la antecesori, se poate citi acel pasaj din Uşa interzisă în care susţine că nucleul unei filozofii trebuie să fie ca o litanie, trebuie învăţat ca un catehism şi repetat cît mai des, ca un „text sacru“. Emancipare, nu glumă.

Concluzia lui Andrei Cornea este că Matei îşi confecţionează un adversar care nu există, pentru a avea în cine lovi, deoarece păltinişenii nu ar fi deloc nişte generalişti care se autoidolatrizează şi ignoră modernitatea. Revine argumentul cu specializarea, care, cum spuneam, este neavenit: nu expertiza în Heidegger i-a adus lui Gabriel Liiceanu celebritatea, ci moştenirea unui capital cultural la care se adaugă, desigur, un succes real la public, dar care e construit, inevitabil, pe un discurs clişeistic, ca orice alt succes de o asemenea magnitudine; a crede că e posibil altfel e o naivitate. Or, clişeele şi specializarea nu rimează prea bine.

În fine, autorul respinge la fel de mecanic şi de neconvingător alte două contribuţii clare şi substanţiale ale antologiei, aparţinînd lui Michael Shafir şi Daniel Barbu, şi încheie prin deplorabilul refren cu resentimentul, invidia, voinţa de a distruge etc. Nici aici Andrei Cornea nu aduce nimic nou: se ştie deja, de mulţi ani de zile, că oricine îndrăzneşte să spună ceva, indiferent ce, despre anumiţi intelectuali români nu poate fi decît un mediocru resentimentar.

De asemenea, sînt de acord cu ideea că, la modul ideal, toate aceste lucruri trebuie discutate mult mai amănunţit, cu analize şi studii de caz. Din nou, însă, cîteva rezerve. În primul rînd, astfel de studii există deja de o vreme (printre ele, chiar Boierii minţii, o analiză foarte greu de contestat, sau excelentele studii ale lui Caius Dobrescu). Apoi, contribuţiile din antologie nu sînt nici pe departe atît de precar argumentate pe cît lasă să se înţeleagă Andrei Cornea şi, în plus, volumul încearcă el însuşi să iasă spre un public mai larg, nu de strictă specialitate.

Dincolo de discuţia în sine despre intelectualii publici din România, pentru mine, cea mai interesantă concluzie este următoarea: nici volumul în sine, nici replica lui Andrei Cornea sau altele asemănătoare nu contribuie la naşterea unui dialog între cele două tabere (căci ele există, este foarte clar), însă acesta este un lucru bun.

Atîta timp cît pentru tabăra dominantă dialogul nu are sens decît sub forma negocierii de putere, dialogul e inutil. Antologia cred că face, în schimb, altceva, anume încearcă să acceseze un nou public. Cu alte cuvinte, este un pas spre o diversitate pe care nu o avem acum, dar de care avem disperată nevoie.