Acum doi ani, preşedintele Băsescu şi
liderii partidelor parlamentare semnau Pactul Naţional pentru
Educaţie. Zilele trecute, ministrul Educaţiei a recunoscut că
dezbaterile publice, de acum, pe Legea educaţiei nu erau menite să
ducă la modificări semnificative, iar Guvernul a cerut
Parlamentului discutarea legii în regim de urgenţă, ceea ce
nu e doar absurd în sine, dar contravine flagrant ideii de pact
naţional, de reformă esenţială adoptată cu sprijin politic şi
social larg. Ce s-a schimbat în aceşti doi ani? Probabil
nimic.
Ideea unui pact naţional pentru
educaţie apăruse de mult în societate, tocmai ca urmare a
nenumăratelor reforme oarbe, confuze şi nerealiste făcute de
fiecare ministru – mai mult ca să demonstreze că el şi partidul
lui au o viziune asupra învăţămîntului, decît
pentru a oferi soluţiile necesare acestui sector. Într-adevăr,
un pact naţional părea singura modalitate de ieşire din criza
perpetuă a învăţămîntului.
În plus, Pactul venea la ani după
apariţia conflictului dur dintre Traian Băsescu (plus PDL) şi
restul clasei politice. Se putea presupune că, pe lîngă
conflict, s-a identificat o zonă de mare interes pe care e posibilă
colaborarea. Din păcate, însă, forma finală a proiectului de
lege nu a mai fost negociată la modul serios cu nimeni, nici cu
opoziţia, nici cu sindicatele, nici cu opinia publică, respectiv
elevi şi părinţi.
Desigur, ar fi nerealist să crezi că
o înţelegere perfectă între toţi aceşti factori este
vreodată posibilă. Ar fi nefiresc. Pînă la urmă, există
interese fundamental divergente între beneficiarii şi
furnizorii de educaţie, între sindicate, partide şi elevi şi,
mai ales, între putere şi opoziţie. Evident, opoziţia va
încerca să critice puterea şi atunci cînd nu e cazul,
pentru acumularea de capital politic. Însă chiar şi aşa, se
putea urma consensul pînă la punctul său de maxim posibil,
după care, de-abia, să urmeze tranşarea divergenţelor de către
deţinătorii efectivi ai puterii. Or, acest punct trebuia să
intervină la un nivel al dezbaterii mult mai aprofundat decît
principiile enunţate iniţial de Pactul Naţional pentru Educaţiei.
Astfel că, în această situaţie, cine este de vină pentru
impunerea în forţă a unei legi a educaţiei, pentru eşecul
flagrant în realizarea unui consens acceptabil?
Şi liderii opoziţiei, în opinia
mea, pentru că au sacrificat prea repede conţinutul real al
reformei educaţiei în favoarea intereselor lor politice, dar
şi reprezentanţii puterii, pentru că au încetat demult să
mai caute o formă minimă de consens. Iar în educaţie
consensul este obligatoriu pentru a obţine acea sustenabilitate a
sistemului, fără de care schimbările ocazionale făcute de diverşi
miniştri funcţionează mai degrabă ca factori divergenţi, care
subminează domeniul, decît ca acumulări treptate. Asta era şi
ideea Pactului, dar acum Pactul începe să se prezinte, conform
unui tipar politic naţional, ca modalitate demagogică de a lăsa
impresia că acţionezi împotriva a ceea ce vrei să faci în
realitate.
PDL vrea o reformă care să îi
reprezinte opţiunile ideologice. E o reformă de dreapta, probabil
mai de dreapta decît ar permite avansul celorlalte reforme pe
care ar trebui să se sprijine, spre exemplu descentralizarea
fiscală: în principiu, decizia trebuie să vină din aceeaşi
direcţie ca şi finanţarea. În mod sigur, mult mai de dreapta
decît ar reclama subdezvoltarea socială a României, cu
decalajul ei imens în modernizare şi în reducerea
prăpastiei dintre rural şi urban (nouă clase obligatorii, cu clasa
a IX-a alipită de gimnaziu, împotriva a ceea ce stabileşte
Pactul, sună foarte prost pentru copiii de la ţară). Dar, mai mult
decît o orientare ideologică, PDL urmăreşte o reformă care
să-i poarte amprenta, o reformă marca PDL (aşa cum şi opoziţia
urmăreşte amendamente marca opoziţie). Ceea ce probabil că o să
şi fie, cel puţin pînă la următoarele alegeri, după care
schimbările introduse acum se vor pierde, fie pur şi simplu prin
modificarea lor, fie prin pierderea efectului lor de ansamblu etc.
Aşa cum s-au pierdut şi modificările anterioarelor reforme.
Din cauza acestei modalităţi de
impunere a reformei s-a ajuns la situaţia în care ministrul
Funeriu, altfel un academic cu aspect relativ bonom, a început
să taie şi să spînzure în stînga şi-n dreapta
ca un mic Goebbels, să decreteze ce e bine şi ce e rău şi cine
merge în sensul istoriei sau împotriva ei. „Absenţii
nu au niciodată dreptate“, spunea ministrul Funeriu despre cei
care au lipsit de la dezbaterea Legii educaţiei. Dimpotrivă, cei
absenţi au automat dreptate dacă refuză o discuţie inechitabilă
sau pur formală, în care prezenţa lor nu poate decît să
cauţioneze un demers asupra căruia nu au nici un fel de control. Nu
e oare o dovadă de cinism să anunţi că puterea nu va accepta
modificări majore ale proiectului de lege, iar apoi să-i denunţi
pe cei care refuză dezbaterea? Oricărui om normal, anunţul
ministrului de după trimiterea proiectului în Parlament („Îi
invit şpe cei din opoziţieţ să fie parte a soluţiei, nu parte a
problemei sistemului educaţional“) sună mai degrabă a ameninţare
decît a invitaţie la cooperare.
Sigur, nu trebuie să fim ipocriţi. Ce
se întîmplă acum cu Legea educaţiei nu e excepţia, ci
regula. Nici o altă reformă importantă nu a fost precedată de o
dezbatere consistentă, care să ducă la un oarecare consens
(aderarea la UE sau NATO sînt cazuri speciale, care fac
excepţie). Dorinţa dezbaterii se baza pe speranţa, probabil
idealistă, că putem face şi reforme raţionale, sustenabile
printr-un anumit consens. În România, interesele
divergente din societate şi din politică sînt supralicitate,
pentru că sînt mai uşor de văzut şi mai facil de exploatat.
Însă divergenţele sînt de regulă parţiale, la alte
niveluri ele se suprapun cu segmente vitale pe care există şi
interese comune. Una dintre sarcinile statului e să identifice şi
să reprezinte aceste interese comune sau majoritare. Dacă nu acum,
cine ştie, poate data viitoare.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters