ZOOM OUT. Festivalul bordurilor

Autor: Ciprian ŞIULEA | Categoria: Rubrici | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Am un interes moderat pentru modul în care arată oraşul şi urmăresc noile amenajări urbanistice. Deşi ritmul schimbărilor e foarte accelerat, evoluţiile reale sînt foarte rare. Aş zice că sînt mai mult inerţiale, cum ar fi trecerea de la chioşcurile de tablă la cele de PVC (e drept, şi cu design mai bun), pentru că acesta e trendul, aşa e „modern“ etc.

Altfel, la nivelul principiilor mari pe care ar trebui să se întemeieze un urbanism acceptabil, progresul e foarte modest sau inexistent. Chioşcurile au fost înlocuite cu unele care arată mai bine, dar sînt plasate tot pe trotuar, ocupînd, de multe ori, trei sferturi din acesta. Sînt chioşcuri de ziare cu tot felul de anexe şi florării prelungite în stradă, care, practic, îşi dublează suprafaţa. Probabil că nimeni nu s-a gîndit la asta, aşa cum nimănui nu i-a venit nici ideea de bun-simţ de a obliga chioşcurile să caute alte spaţii decît trotuarele (cel puţin în zonele aglomerate, dar, în principiu, peste tot), aşa că sînt nenumărate zone în care oamenii se strecoară greoi şi absurd, ca oile, pe potecuţe de jumătate de metru lăţime, cît a mai rămas din cei cîţiva metri ai trotuarului.

Se ştie de ce se schimbă asfaltul şi bordurile din doi în doi ani; trebuie plătiţi nişte bani şi, atunci, ca să nu poată zice nimeni că sînt plătiţi degeaba, se lucrează la străzi în permanenţă. Totuşi, starea de impermanenţă a devenit apăsătoare. Şi zonele verzi, unde nu există asfalt, sînt reamanejate continuu, apar şi dispar gărduleţe, se construiesc fîntîni arteziene, după un an sînt renovate etc. Ultima invenţie în materie de spaţii verzi e supraetajarea: peste bordura deja existentă mai apare una, eventual uşor decalată, eventual din jumătăţi de bîrne, ceea ce duce la creşterea nivelului solului (n-am reuşit să înţeleg de ce). În unele zone din oraş au apărut nişte jardiniere circulare multietajate cu muşcate, care îmbracă stîlpii. Sînt de plastic şi nu se potrivesc bine pe stîlp, nu stau prea bine nici pe postamentul lor, aşa că uneori se rup, se varsă, muşcatele atîrnă deplorabil. Kitsch vizual inutil.

Oficializarea regimului de impermanenţă produce aburdităţile previzibile. Pentru renovarea şi consolidarea Pasajului Lujerului au fost rase complet de pe suprafaţa pămîntului un părculeţ şi un scuar, unele dintre puţinele amenajate îngrijit şi cu gust (nu e o exagerare, chiar acelea s-au nimerit să fie printre cele mai reuşite văzute de mine). Ambele fuseseră amenajate cam de un an, în timp ce despre Pasajul Lujerului se ştia foarte bine, de mult timp, că nu a mai fost renovat de peste 20 de ani şi că necesită consolidare. Atît de greu o fi să pui cap la cap două informaţii banale? Sau trebuie să ne obişnuim cu astfel de lucruri, ca normalitate a stării de impermanenţă?

Însă, ca şi în cazul crizei economice, aici se întîlnesc un trend intern şi unul extern; iar n-avem noroc. Pe plan intern, e incapacitatea funciară a societăţii româneşti de a planifica orice, deoarece destructurarea ei împiedică formularea unui bine public, care să fie formulat apoi în obiective de urmat în mod cît de cît raţional. Pe plan extern, nu avem doar accelerarea vieţii moderne de care occidentalii se plîng deja de sute de ani (ceea ce ne reaminteşte că însuşi ritmul schimbărilor creşte de la o epocă la alta), ci şi apariţia unui nou tip de schimbări majore care implică riscul de a deveni incontrolabile şi ireversibile.

Exemplu clasic e cel al schimbărilor climatice. Sigur, aici există o întreagă dezbatere şi e evident că ambele părţi au încercat să manipuleze grosolan date şi semnificaţii. Totuşi, atunci cînd fiecare individ poate să constate direct schimbări majore şi, de regulă, neplăcute (şi nu de-a lungul unei vieţi de om, ci pe intervalul a doar cinci sau zece ani), atunci e evident că disputa are un corespondent în realitate.

Un alt exemplu clasic, dar şi de actualitate e criza economică. Ceea ce vedem zilele acestea este o şocantă neputinţă a decidenţilor de a controla efectele şi evoluţia crizei, în ciuda faptului că instrumentele economice şi politice de astăzi sînt mult mai fine decît cele de acum optzeci de ani, în ciuda stabilităţii şi a prosperităţii net superioare a lumii dezvoltate de astăzi, cea care e chiar leagănul crizei.

Iar de criza economică se leagă strîns o altă criză, cea demografică. De mult timp deja, lumea trăieşte cu spaima consecinţelor catastrofice ale suprapopulării; într-un fel, ele s-au şi produs deja, cel puţin pe plan ecologic, şi e evident că, dacă ritmul actual de creştere s-ar menţine, omenirea ar ajunge relativ repede la o catastrofă propriu-zisă. Dar trendul se inversează relativ repede, chiar dacă nu omogen în toată lumea. Pe măsură ce au atins niveluri ridicate de prosperitate, natalitatea din ţările dezvoltate s-a prăbuşit.

Chiar şi completîndu-şi deficitul de populaţie cu emigranţi (însă desigur controlat, din motive sociale evidente), ţările dezvoltate avînd cele mai afectate rate de natalitate au suferit consecinţe economice severe. Numai că natalitatea începe să scadă accelerat şi în ţările în curs de dezvoltare. Ce se va întîmpla atunci cînd economiile nu vor mai avea de unde să-şi completeze numărul de producători şi consumatori? Economiştii dau răspunsuri pesimiste. Poate că ecologia va avea de cîştigat, dar economiile deloc.

Sigur, problema reală e dincolo de tendinţele demografice. E vorba de cît de raţional reuşeşte omenirea să îşi gestioneze viitorul şi să evite căderile incontrolabile şi ireversibile. La noi sînt, de fapt, trei factori care contribuie la starea de impermanenţă: arbitrarul, provizoriul şi incontrolabilul. Sînt pasivitatea şi incoerenţa socială care lasă spaţii periculos de mari administrării statului, este apoi schimbarea permanentă, aşa cum se manifestă în ţările dezvoltate, plus presiunea sincronizării cît mai rapide, care accelerează şi ea ritmul.

Aşa că festivalul bordurilor e abia la început.

Recomanda articolul prin: