OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Acestea sînt cazurile extreme. Nu mai vorbim de cotidianul din materie, cum ar fi maşinile parcate pe trotuare. Pentru care, în principiu, există o justificare perfect întemeiată: atîta timp cît primăria nu a făcut nici un efort real să construiască parcări, nimeni nu se poate plînge de parcarea maşinilor aiurea.

Să fie doar cîţiva nesimţiţi, cîteva cazuri nereprezentative? Nu cred. Nu se verifică nici cantitativ (să ne gîndim la situaţiile în care ceva comparabil se întîmplă mult mai des, de exemplu la cum merg oamenii pe trotuar în România: stau liniştiţi pe singurul loc prin care se poate trece, merg doi sau trei unul lîngă celălalt, ocupînd tot trotuarul, şi vin liniştiţi spre tine, ca şi cum tu n-ai exista, etc.), nici calitativ: ca să parchezi pe linia de tramvai trebuie să fii sau bolnav psihic, ceea ce respectivii nu păreau deloc, sau să existe o motivaţie mai profundă.

„Mahalagismul“ a devenit o explicaţie mult prea comodă pentru această situaţie, o explicaţie interesată şi evident falsă. În fond, situaţiile despre care vorbeam, şi care prin intensitatea lor depăşesc mult nivelul unor acte de nesimţire, se traduc printr-un singur principiu unificator: ceilalţi nu există sau, în cel mai bun caz, există, dar nu contează. Or asta se poate vedea nu doar la cocalarii de care te poţi ciocni pe stradă. Acelaşi principiu funcţionează la toţi cei care storc statul de privilegii oneroase, ca şi la toţi politicienii care, pe lîngă „hoţia“ şi „minciuna“ clasice, acuzate din nou puţin cam clişeistic de respondenţii la sondaje, îşi ignoră fără să clipească cele mai elementare sarcini şi îi tratează pe alegători cu un cinism constant, de exemplu, transformînd orice dezbatere publică în mascaradă.

Dacă este aşa, atunci explicaţia este deficitul grav de individualism al României, un deficit vechi, bine documentat şi care amestecă diferite regimuri ideologice şi politice, diferite viziuni asupra societăţii şi clase de diferite niveluri. Dar în toate situaţiile de mai sus e evident un egoism brutal. Nu e acesta individualism? Ba da, dar e unul prost. Pentru a-l putea vedea pe celălalt şi, în plus, pentru a-i acorda aceeaşi valoare ca şi ţie însuţi, e nevoie de individualism şi, în plus, de un principiu al egalităţii.

Aici este marea problemă a societăţii noastre. Egalitatea de principiu dintre indivizi este mult subapreciată şi subreprezentată. Elitele intelectuale au asociat egalitatea, în mod pervers, cu comunismul, în cadrul unui discurs atît de categoric şi, din cauza unui şir întreg de circumstanţe, cu aşa mare priză la public, încît aproape toţi ceilalţi intelectuali, politicieni şi chiar cetăţeni care ar fi avut potenţialul de a adopta acest principiu au fost timoraţi şi descurajaţi s-o facă.

În realitate, individualismul excepţionalist şi individualismul egoismului cras „de mahala“ se întîlnesc perfect, pentru că, în lumea de astăzi, presupusa valoare a indivizilor excepţionali e doar o ficţiune nefuncţională, de un anacronism ridicol. Din ambele aceste perspective, celălalt nu are o valoare în sine, iar asta se vede nu doar pe stradă, ci în tot ceea ce, zilele acestea, frustrează cel mai rău întreaga societate.