ZOOM OUT. Jos neocomunismul!

Autor: Ciprian ŞIULEA | Categoria: Rubrici | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

În articolul de acum două săptămîni vorbeam despre mineriade şi despre modul în care diviziunea socială şi politică din anii ’90 a impus o imagine deformată asupra acelei perioade. Partea liberală şi reformistă a societăţii şi-a inventat un duşman neocomunist ale cărui coerenţă şi specificitate erau supralicitate enorm. Această imagine este şi astăzi exploatată politic şi, dacă în anii ’90 ea îşi găsea o justificare, inclusiv una emoţională, astăzi ea nu mai poate fi decît parte a unui arsenal politic şi ideologic pragmatic, respectiv cinic.

Este ridicol să crezi cu adevărat, mai ales astăzi, în existenţa unui neocomunism românesc coerent după 1990. În primul rînd, comunismul românesc murise cu mult înainte de 1989, în substanţa lui ideologică şi în avîntul său revoluţionar. Evoluţia societăţii, aşa cum era aceasta guvernată discreţionar de PCR, se abătuse fundamental de la ideologia comunistă. Pe lîngă cunoscuta cotitură înspre naţionalism şi mitologiile dreptei, existau devieri şi mai importante, mai de substanţă, de la ideologia comunistă. După epuizarea avîntului ideologic al unui partid comunist care, înainte de război, fusese cu totul marginal, care se baza pe o muncitorime în cel mai bun caz ezitantă şi care se îndepărtase treptat de sursa de putere externă a Uniunii Sovietice, din comunismul românesc nu a mai rămas aproape nimic, în afara mizei puterii pure.

Astfel, în ultimele decenii de comunism, scopul primordial al regimului nu mai era modelarea unui anumit tip de societate, ci păstrarea puterii depline, un scop pe care, în lipsa unei opoziţii semnificative, înţelegea să-l atingă prin mijloace foarte brutale. Dincolo de acest nivel al puterii pure, „politicile publice“ menite să dea direcţia dezvoltării societăţii au rămas, odată slăbită conexiunea cu ideologia şi cu lagărul, în mare parte la voia întîmplării. În mod firesc, ele au intrat, atunci, în paradigma recuperării, întorcîndu-se la modelul dinaintea comunismului. De aici deriva naţionalistă şi extremistă. De aici o anumită recuperare a ruralităţii (vizibilă în autarhia generală a regimului, dar şi în politici de genul autogospodăririi judeţene sau în refluxul tolerat sau chiar încurajat al oraşului către sat, manifestat prin trimiterea orăşenilor la munci agricole, formele neoficiale de aprovizionare de la sat sau grădinile individuale din oraşe sau din apropierea acestora) care intra în contradicţie cu pretenţiile modernizatoare ale ideologiei comuniste.

De aici, însă, şi o refacere treptată a unei stratificări sociale pe vechiul model burghez antebelic. În ultimul deceniu al comunismului, cel puţin, muncitorii încetaseră să mai fie „clasa conducătoare“, dacă sau cît fuseseră în perioada inaugurală a regimului. Nu e vorba de decizia politică, pe care, spre deosebire de ţările central-europene, oricum nu o avuseseră niciodată, ci de statut social. Categoriile profesionale superioare aveau nu doar prestigiu, ci şi o situaţie materială clar superioară. Aceasta putea fi obţinută prin circuite neoficiale (meditaţiile profesorilor, şpaga doctorilor, avantajele celor care se plasau, oricît de jos, pe lanţurile de distribuire a resurselor), dar şi oficiale: salarii mai mari, apartamente mai bune etc.

Constatarea acestui fapt nu are nici un fel de conotaţie negativă. Stratificarea socială e o tendinţă firească a oricărei societăţi libere moderne, pe care doar o ideologie utopică precum comunismul o poate contesta. În plus, să nu uităm că o bună parte din acei lideri postcomunişti care au asigurat un traseu cît de cît acceptabil societăţii româneşti s-au recrutat din categoriile liberale a căror formare regimul comunist a permis-o pe de o parte pentru că nu avea cum să se dispenseze de ele, pe de altă parte din cauza epuizării sale ideologice.

Această constatare, însă, este una importantă. Împreună cu celelalte date pe care le avem, ea ne spune cum arăta societatea care, în 1989, s-a trezit, cumva brusc, liberă. Era o societate deja complet dezideologizată, la toate nivelurile ei, inclusiv al partidului. O societate cu economie majoritar comunistă şi regim politic dictatorial (ca formulă provizorie, pînă cînd specialiştii vor reuşi să se hotărască între dictatură, totalitarism şi „despotism asiatic“), dar dezideologizată şi, mai mult, complet destructurată. A crede că o astfel de societate, cu acest tip de elite politice şi sociale, era capabilă să genereze după 1989 un regim „neocomunist“ este o mare naivitate.

Neocomunismul românesc este, deci, un construct ideologic, necesar celor care se luptau, la începutul anilor ’90, cu o putere cvasimonopolistică şi discreţionară şi care exploatau astfel capitalul moral al anticomunismului. Un capital fantasmatic, pentru că, aşa cum avea să devină din ce în ce mai clar, începînd încă din primele zile de după Revoluţie încolo, anticomunismul românilor era ceva extrem de relativ.

E uluitor cît de mulţi oameni, altfel inteligenţi, trăiesc cu impresia că în 1990 s-a ratat o şansă istorică etc. Şansa de a instaura democraţia, de a readuce la putere monarhia constituţională care să asigure stabilitate, dreptate şi prosperitate, şansa despărţirii definitive de comunism (cu tot ce putea însemna acesta, vezi mai sus). Sînt oameni, altfel serioşi, care caută undeva o hibă, o greşeală ascunsă, dar esenţială, care a ruinat totul. Asta nu face decît să ne arate cît de mare e trauma unei bune părţi a societăţii. Altfel, e evident că nu există o astfel de „greşeală originară“.

De fapt, adevărul evident e că în 1990 nu s-a ratat nimic. Totul era în grafic, totul a mers exact conform posibilităţilor acelei societăţi. Fără blesteme sau ghinioane istorice sau naţionale. Fără conspiraţii şi manipulări, cel puţin nu la un nivel esenţial, care să conteze. N-a furat nimeni nimic, fiecare a făcut ce a putut şi asta a ieşit. Adevărul fondator al societăţii româneşti postcomuniste, cel puţin pînă în 1996, este scorul alegerilor din 1996 şi ce ne spune el despre această societate.

Recomanda articolul prin:

Comentarii utilizatori

fortarea stratificariielis - Duminica, 16 Mai 2010, 19:30

Spre deosebire de dilutia altor articole, ce scrieti dvs. este cam prea concentrat... Aveti cel putin 3 principale "statements" in acest asa de mic articol, extrem de disociativ formulate (s-ar putea face trei mese rotunde pe marginea lor). Ele corespund de altfel destul de bine cu ceea ce-mi reprezint si eu, ca traitor in cele doua epoci. Astfel, vorbiti despre 1990; despre "dezideologizarea" progresiva incheiata deja in momentul schimbarii de regim; despre mentalitati si asteptari in acesti 20 de ani; despre bilantul acestei tranzitii. Fiecare necesita lamuriri aparte. Dar mai strecurati (in plus ! ) si afirmatii pe o tematica colaterala, pe care o lasati in suspensie (de ex. 1996), ca si cum ar exista un consens - or asa ceva nu-i adevarat... Pe scurt, voiam sa va spun ce s-a vazut de la fereastrra unde eram eu: stratificarea sociala a fost fortata cam tot timpul: dupa lupta de clasa in anii 50 de care auzisem, la intrarea in scoala m-am trezit direct in acel nou inceput care a adus vocile unor oameni de merit in anii 60 dar care nu a sprijinit prea mult timp selectia pozitiva, incurcand (de prin 68-70) tot mai mult firele meritocratiei cu "colaborari" menite sa duca la o stratificare artificiala, treptat tot mai desfigurata. Alt mic bemol: Nu veniturile din plocoane la doctor stabileau ierarhiile, ci selectarea unora drept colaboratori - din toate profesiunele - iar acestia, deja selectati, erau tocmai aceia care deveneau tot mai clar si beneficiari ai spagilor.
Ideea ar fi ca spaga, ca si furtul din proprietatea publica, s-au implementat in mod controlat pana in zilele noastre, pentru a forta SENSUL « corect politic» al stratificarii economice.