OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cele mai expuse riscului ar fi terenurile deja retrocedate foştilor proprietari sau afaceriştilor care au cumpărat drepturile acestora. Ar fi soluţia cea mai facilă pentru dezvoltatori, deşi o soluţie nu foarte dificlă ar fi şi convingerea administraţiilor publice să renunţe la terenuri aflate în proprietate publică. Precedentele există.

Restituirea fostelor proprietăţi a avut o istorie zbuciumată, cu multe reglementări bruşte care au produs costuri foarte mari, printre altele tensiuni sociale şi excedarea unui sistem juridic şi aşa debil, respectiv revărsarea acestor cauze spre instanţele internaţionale. Corupţia a înflorit şi mai mult, încurajată de reglementările prolixe.

Altfel, e evident că varianta hardcore a principiului, adică restituirea necondiţionată care se aplică şi în cazul unor bucăţi de parcuri, este absurdă. În realitate, acest principiu solicită nici mai mult, nici mai puţin decît întoarcerea istoriei înapoi. Pentru a putea efectua o restituire integrală în natură, fără nici un compromis, ar fi necesar, de fapt, să demolăm ce au construit comuniştii şi să reclădim ce au demolat ei.

Acesta a fost şi substratul nevrotic al opţiunii pentru restituire a celor oprimaţi de comunism şi, în general, al raportării lor la trecut. E ceva ce depăşeşte problema complicată a condamnării fostului regim şi a reprezentanţilor ei. E o problemă de adaptare la realitate, pentru că realitatea poate fi modificată conform dorinţelor noastre (conform, printre altele, şi dreptăţii) doar în anumite limite, iar a rămîne prea mult în afara realităţii e periculos.

Altfel, ar însemna că încercăm să dăm timpul înapoi. În cazul parcurilor, refacerea în natură a dreptului de proprietate e imposibilă şi pentru că obiectele concrete ale acelui drept s-au modificat, dar şi pentru că nu poţi face dreptate nedreptăţind pe altcineva. A asimila retrocedarea proprietăţii cu un proces în care iniţial s-a judecat greşit şi în care apoi s-a restabilit dreptatea, la un nivel de justiţie superior, este evident eronat. Aici vorbim despre o întreagă societate care s-a modificat din temelii, vorbim de generaţii care s-au succedat şi peste care nu se mai pot transmite vinovăţiile, atîta cît mai pot fi ele stabilite în acest domeniu al proprietăţii. A restitui, astăzi, o bucată de parc, pe care mîine să poată apărea din senin o construcţie care să nu aibă nici o legătură cu zona respectivă şi cu viaţa comunităţii respective, înseamnă, de fapt, a spune că nici societatea de astăzi nu are mai multă substanţă şi mai multă raţiune decît societatea comunistă.

Iar una dintre problemele care unesc comunismul şi postcomunismul de la noi o constituie deciziile luate întotdeauna de minorităţi. Diferenţa de regim politic, înainte şi după 1989, e esenţială şi deciziile sînt luate acum de puteri politice alese liber, dar de fapt deciziile nu au sprijin real, cum nu aveau nici înainte. De aici vin şi basculările între politici radical divergente, care creează tensiuni şi costuri inutile. Nu atît din pricina schimbării de opţiuni a societăţii, cît mai ales din lipsa opţiunii acesteia şi din aleatorul reprezentării ei.

De 20 de ani încoace, spaţiile publice sînt asaltate de un individualism animalic. Trotuarele, şi aşa înguste, sînt sufocate de te miri ce, pieţele, şi aşa puţine, sînt îngropate sub un comercialism agresiv şi parcurile sînt ciopîrţite. Este un eşec flagrant al societăţii ca atare, pentru că aceste spaţii publice sînt cea mai bună alegorie a ei.

Deocamdată, singurul activism de relativ succes în domeniu sînt acţiunile de salvare a clădirilor vechi reprezentative. Este însă un activism care vizează doar crema urbanisticii, venit dintr-un imaginar clar elitist. Altfel, o societate funcţională, inclusiv una care poate susţine o democraţie, va exista doar atunci cînd un activism puternic şi eficient va proteja toate spaţiile publice (trotuare, pieţe, parcuri etc.), ca spaţii la care fiecare cetăţean are un drept natural.