OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am traversat nişte alegeri care au înregistrat cîteva premiere. Una dintre ele este recordul de campanie negativă, o alta – recordul de demagogie antisistem. Pe lîngă Sorin Oprescu, un candidat independent care a practicat un discurs antipolitic şablon, lipsit de imaginaţie, am avut şi discursul lui Crin Antonescu, lider al unui partid important care a pretins, poate puţin cam optimist, că va face „o altfel de politică“.

Însă campionul discursului antisistem a fost chiar preşedintele. O situaţie şocantă, deoarece orice preşedinte al unui stat democratic, aflat deci în vîrful piramidei politice, nu poate să combată întreaga clasă politică decît dacă se plasează în zona autoritarismului dur. Şi asta nu în ciuda, ci cu atît mai mult, cu cît din „clasa politică trădătoare“ exclude partidul său de provenienţă. Sau, cum ar putea spune maliţioşii, partidul său de casă.

Lupta cu clasa politică a actualului preşedinte nu este, desigur, una originală. Ecourile demagogiei legionare antipolitice şi antiparlamentare sînt evidente. La fel de evidente sînt ecourile demagogiei comuniste de acelaşi tip, cea care a susţinut eradicarea vechiului sistem interbelic al unei democraţii elitiste. Paralela poate fi dusă însă şi dincolo de prima etapă a comunismului, în etapa lui de normalizare în care, chiar şi în cadrul aparent rigid al acestui tip de regim politic, România a optat pentru un comunism „elitist“, în care puterea era concentrată exclusiv în mîinile unei persoane şi ale unei elite foarte restrînse.

Depăşind, deci, etichetele politice şi ideologice, lupta dusă de Traian Băsescu împotriva întregii clase politice este simptomul clasic deja al disfuncţionalităţii (în parte reală, în parte imaginată din diverse raţiuni de conjunctură) democraţiei în România. Este una dintre multele „scurtături“ pe care reprezentanţii reali sau autodesemnaţi ai societăţii le impun unei societăţi în fapt paralizate, care nu reuşeşte să se controleze şi, în particular, să se modernizeze şi să se sincronizeze suficient de rapid cu Occidentul.

Această apartenenţă este, în fond, schimbarea epocală şi marea noutate a momentului, cea care face diferenţa faţă de contextele celorlalte proiecte politice similare din trecut. Ea depăşeşte în importanţă oricare alt moment fast din istoria noastră, inclusiv cel al Marii Uniri, care ţinea de un context punctual de politică externă, fiind lipsit de o dimensiune politică şi socială clară. Este însă o noutate care nu a fost asimilată şi pe care societatea românească şi reprezentanţii ei politici o tratează stupid şi infantil, în termenii de tip „ce ne-ar mai putea da UE“, nu în termenii unei reşapări a modelului social şi politic care, în contextul penuriei de resurse interne, inclusiv de imaginar, să se folosească de cele europene.

În fond, acest demers pare a fi expresia nerăbdării unei clase emancipate, care se simte trasă în jos de restul inert al societăţii şi nu mai vrea să aştepte. Desigur, imensa majoritate a celor care au citit, măcar o dată în viaţă, un articol de revistă culturală cunoaşte foarte bine acest sentiment. Dar, dincolo de orice raţiune umanitară şi de solidaritate, este această opţiune una realistă?

Părerea mea e că nu şi că limbul dintre autoritarism şi democraţie în care ne plasează opţiunea lui Traian Băsescu produce deja rezultate suficient de evidente. Astfel, după cîteva victorii aparente ale preşedintelui împotriva „clasei politice trădătoare“, asistăm la instalarea unui prim-ministru acoperit de ridicol şi a unui guvern care nu poate fi decît unul slab, întrucît el vine din „system“, dar renunţă la avantajele acestuia (de exemplu, sprijinul parlamentar solid) şi nici nu are o altă opţiune (de exemplu, cea autoritară) suficient de limpede şi fezabilă pentru a putea accede la un alt tip de eficienţă, eventual una mai mare. Ca orice altă păcăleală, nici (auto)păcăleala demagogiei antisistem nu va putea ţine prea mult.