OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Continui analiza primului mandat al lui Traian Băsescu, începută în articolul de săptămîna trecută. Trecem peste „modernizare“ şi „interes naţional“, clamări ubicue şi, în sine, lipsite de sens. Trecem, de asemenea, peste populismul din ce în ce mai marcat şi îngrijorător. Spre sfîrşitul mandatului, preşedintele ajunsese să invoce deschis ca imperativ al acţiunilor sale o voinţă a cetăţenilor transmisă magic.

Însă mandatul lui Traian Băsescu plecase pe coordonate uşor diferite. Iniţial, la momentul alegerilor din 2004, esenţa acestuia era platforma anticorupţie şi anti-PSD, ca partid al unui „neocomunism“ retrograd şi abuziv. Ulterior, aceste coordonate au suferit modificări semnificative. Rezultatele modeste ale luptei concrete împotriva corupţiei au determinat mutarea acesteia în spaţiul simbolic, transformînd-o în lupta împotriva „mogulilor“.

Ambele aceste lupte sînt absurde, contraproductive şi demagogice. Lupta împotriva mogulilor ignoră un fapt esenţial: România este un stat inerent oligarhic, prin însăşi condiţia ei de ţară sever subdezvoltată, modernizată heirupist. Nu este însă vorba doar de oligarhia politică şi de cea economică, fără îndoială cele mai influente, ci există şi o oligarhie intelectuală, una bisericească şi una administrativă. Practic, aproape orice elită din România se manifestă ca oligarhie; halucinant este că şi categorii sociale inferioare se pot manifesta (oarecum metaforic, desigur) ca oligarhie. Să explicăm.

Profitorii acestui aranjament scandalos pentru orice societate civilizată (în principal societăţile occidentale, la care românii se raportează în mod fatal) nu sînt, însă, doar oameni politici şi moguli economici, ci orice categorie care, dintr-un motiv sau altul, se găseşte la un moment dat într-o relaţie privilegiată cu statul. Pot fi militari, funcţionari sau magistraţi care se bucură de privilegii nejustificate (sisteme paralele de sănătate şi pensie, case ANL etc), dar pot fi şi instructorii de paraşutism, care ajung să ia pensii de 40 de ori mai mari (!!!!) decît salariul minim pe care îl cîştigă un muncitor cu normă întreagă din oraşul meu natal, Braşov. Sau pot fi angajaţii (muncitori şi cadre superioare deopotrivă: privilegii distincte, dar la fel de absurde şi nejustificate) din perioada de aur a companiilor şi regiilor naţionale, cu salarii enorme pentru o muncă neglijabilă, în condiţiile în care aceste întreprinderi erau de regulă masiv suprapopulate.

Or, remedierea acestei condiţii istorice nu se poate realiza prin lupta obsesivă împotriva anumitor moguli; obsesivă şi ineficientă, deoarece mogulii lui Traian Băsescu au prosperat în ultimii cinci ani. Chiar şi dacă ar fi avut succes, ea nu ar fi afectat cauzele fundamentale care produc situaţia de astăzi. Pentru combaterea României oligarhice este prea puţin important dacă un anumit mogul este sau nu condamnat pentru faptele lui de corupţie; important e ca justiţia să funcţioneze mai bine decît pînă acum. Faptul că unii au acumulat averi enorme din afaceri dubioase este puţin important; important e ca, de acum încolo, accesul la resurse, inclusiv prin sistemul de contracte cu Statul, să devină echitabil. De asemenea, important ar mai fi să se creeze condiţiile emancipării sociale prin sistemele sociale, de educaţie şi de sănătate, pentru că, să nu ne amăgim inutil, trăim într-o ţară încă primitivă.

Însă toate aceste reforme au fost sacrificate unor priorităţi politice personale, primind o formă mai spectaculoasă, dar perversă şi inutilă. În loc să combată România oligarhică prin încurajarea mecanismelor democratice şi egalitare (în sensul Constituţiei), Traian Băsescu a ales, din nefericire, o metodă ea însăşi oligarhică.