OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cu atît mai mult în România, unde problema capitală a societăţii şi a sistemului ei politic e faptul că politica nu reprezintă suficient. Nici nu ştie sau nu vrea s-o facă, nici nu prea are ce reprezenta. Nu e vorba doar de participarea la vot. Şi din cei care participă, mulţi nu votează în consecinţa unei opţiuni clare faţă de societate şi faţă de viaţa lor, ci după criterii irelevante (pentru că aşa le spune primarul, pentru că Iliescu zîmbeşte frumos sau Băsescu e macho etc.). Doar această lipsă a unui mandat politic clar din vot cred că poate explica nivelul lamentabil al politicii, mai departe al administraţiei şi, în final, a tot ceea ce se întîmplă aici. Deci, polarizarea ar părea un lucru bun, dacă include în reprezentarea politică interese care  nu erau reprezentate înainte sau dacă stimulează, în general, nivelul de interes.

Dar care e obiectul polarizării? Sigur, răspunsul imediat e Traian Băsescu, dar dincolo de preşedinte e ceva mai mult. În general, nu cred că liderii imprimă schimbări radicale societăţii. Nici măcar liderii titanici, în bine sau rău (şi cred că se poate totuşi conveni, cu toată polarizarea, că Băsescu nu e unul dintre aceştia). Sigur, ei iau personal decizii cu consecinţe enorme (bune sau rele), dar undeva în spatele acelor decizii cred că sînt nişte rădăcini sociale puternice.

Sigur, Băsescu mai reprezintă şi alte categorii, de la cei care vor un tătuc pentru mîngîiatul pe creştet sau o mînă forte doar aşa, pentru mîna forte, pînă la românii expatriaţi cărora li se pare ceva extraordinar că, deşi sînt plecaţi din ţară, se luptă totuşi cu neocomunismul şi cu mogulii. Electoratul preşedintelui s-a modificat, previzibil, pe măsură ce proiectul său politic iniţial alegea o cale tot mai clar populistă de a-şi atinge obiectivele. O bună parte a românilor emancipaţi, cei suficient de ataşaţi de valorile şi procedurile democratice, şi-au retras sprijinul, în timp ce apelul constant la „popor“ i-a adus preşedintelui alte categorii de electorat, mai puţin emancipate.

Acesta nu este, în sine, un motiv pentru care proiectul să se abată de la traseul stabilit iniţial; astfel de travestiuri şi schimburi ciudate se întîlnesc frecvent în istorie. Problema e însăşi coerenţa lui iniţială şi voinţa politică din spatele lui. Vor reuşi legalismul şi reformele de dreapta cu care plecase la drum Alianţa DA să supravieţuiască acestei hibridizări politice şi inerţiei cronice a societăţii româneşti (ca să nu mai punem la socoteală şi criza)?

Singurele reuşite de mobilizare socială masivă în România au fost cea legionară şi cea de la începutul perioadei comuniste; în afara mobilizărilor de natură naţională, sînt singurele momente în care s-a reuşit ralierea unei mase populare semnificative (şi, inevitabil, diverse) în jurul unui proiect. Acest fapt aruncă o lumină extrem de tristă asupra mobilizării sociale încercate de Traian Băsescu, deoarece ambele mişcări au fost de natură extremistă şi ambele urmau un trend internaţional în care România, mai de voie, mai de nevoie, s-a integrat. Deşi verifică (trist) primul criteriu, al abaterii de la jocul democratic, faptul că această abatere vine împotriva trendului internaţional actual s-ar putea să-i fie fatal.

Astfel, diviziunea socială creată în jurul proiectului politic al lui Traian Băsescu e deocamdată doar un cost lipsit de beneficii, şi eu cred că va şi rămîne astfel pînă la sfîrşit. În schimb, România ar trebui să depăşească modelul mobilizării agresive a unei jumătăţi de ţară împotriva celeilalte (între lungi perioade de apatie), înspre modelul cooptării largi spre participare socială şi politică. Integrarea europeană a fost o şansă imensă pentru a face asta, din păcate definitiv ratată acum.