OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Este, deci, posibil ca diferenţa să aibă şi o componentă administrativă, respectiv noua politică de toleranţă zero faţă de copiat, despre care vorbeau mai mulţi directori de licee şi oficiali din Minister. De altfel, asta explică rezultatele mai proaste din oraşele mari, de prestigiu şcolar, faţă de oraşele mici.

Diferenţele de bacalaureat dintre oraşele mari şi restul ţării sînt foarte mari. Le-am văzut acum mai bine de zece ani, iar de atunci lucrurile nu s-au schimbat prea mult. În scurta mea carieră de profesor de liceu, am avut neplăcerea de a participa la bacalaureat de trei ori, de fiecare dată în alt orăşel de provincie din judeţ. Ştiam cum merg lucrurile la liceele din reşedinţa de judeţ pe care le cunoşteam. La cele mai bune, se mergea în general pe severitate, la cele mai slabe, se mai trăgea de comisie, dar în anumite limite destul de clare.

Probabil că, la momentul acela, mi s-a părut că nu merită efortul, pentru că nu am rezistat presiunii şi am trecut tone de loaze care nu ar fi trebuit să ia note de trecere în veci. Cred că şi astăzi aş face la fel, dacă aş avea acelaşi salariu (deşi poate părea neverosimil, pe atunci chiar puţin mai mic decît acum; ca debutant, mi se pare că luam sub 600 de lei, în banii de azi) şi asta ar fi cutuma acceptată, cel puţin local, de toţi ceilalţi.

A elimina copiatul şi a impune un sistem unitar de evaluare ar fi, desigur, soluţia modernă, cea care asigură aplicarea unui criteriu raţional al meritului. În acest moment, toţi cei care, în diferite colţuri din ţară, obţin note complet nemeritate sînt profitorii unui sistem profund deficitar, ca şi falşii pensionari de boală şi toţi cei care obţin avantaje oneroase din partea statului, în dauna celor „moderni“, care, pur şi simplu, nu fac asta. Aici, dezavantajaţii sînt elevii buni din oraşele mari, care pleacă spre studiile universitare cu medii mai mici decît ale multor semianalfabeţi. Ceea ce presupun că poate fi o experienţă foarte traumatică.

Însă discrepanţa de standarde care produce această nedreptate se bazează pe realităţi profunde, respectiv pe cultura şi practicile sociale din diversele zone ale ţării. De aceea, orice simplă „campanie împotriva copiatului“ va avea doar efecte locale, pentru că va prinde doar în acele enclave care sînt deja pregătite pentru asta. Ca să prindă peste tot este nevoie de un sistem care funcţionează eficient şi unitar, ceea ce presupune contrariul a ceea ce se face azi: motivare a profesorilor, capacitate a birocraţiei Ministerului de a-şi impune criteriile, stabilitate (practic, la ritmul dement al reformelor din educaţie, conţinutul lor efectiv nu mai are aproape nici o importanţă; principalul lor efect e de a face din educaţie o probă de anduranţă psihologică).

Este nevoie, nu în ultimul rînd, ca toţi cei care ajung, pe rînd, în poziţia de reformatori să înţeleagă faptul că modernizarea nu se poate produce fără omogenizare şi promovare agresivă a egalităţii. Dar, într-o ţară în care habotnicia intelectuală şi interesele de putere au impus ideea că a vorbi despre egalitate înseamnă neocomunism, modernizarea e doar un fals ideal.