OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De asemenea, PD-L a mai decis să delege atribuţiile Monicăi Iacob-Ridzi de preşedinte al organizaţiei de tineret. Motivul? Se înţelege de la sine: e însărcinată. Mulţi ar acuza aici un caz clasic de eufemism, acesta ţinînd, se ştie, de chiar pîinea politicii. Totuşi, e foarte posibil să fie vorba de o metonimie în toată regula, graviditatea fiind, din păcate, una dintre metodele deja clasice de evitare nu doar a executării unei sentinţe, ci şi a sentinţei înseşi.

Tocmai de aceea, ipocrizia cu care PD-L îşi tratează problemele şochează şi nu prea, fiind şi ea generalizată. Atunci cînd principalul ideolog şi strateg al PD-L, Valeriu Stoica, declară că partidul trebuie „să iasă din copilărie şi să ajungă la maturitate“, cred că mesajul real e clar: partidul trebuie să înveţe să trăiască pe picioarele lui, pentru a evita o eventuală degringoladă după terminarea celui de-al doilea mandat al lui Traian Băsescu. Atunci cînd spune că PD-L are nevoie de dezvoltare instituţională şi că oameni cu anumite competenţe vor fi atraşi în comisiile de specialitate chiar dacă nu sînt membri de partid, Valeriu Stoica face obişnuita concesie, pe care o fac toate partidele, banalei şi obositei fascinaţii a publicului pentru „tehnocraţi“. În plus, sună ca un avertisment legat de faptul că puterea aproape exclusivă a baronilor clasici ai partidului (Blaga, Videanu, Berceanu sau Udrea) a devenit o soluţie prea costisitoare. Iar atunci cînd spune că programul PD-L, care combină opţiuni liberale, creştin-democrate şi conservatoare, e foarte bun, Valeriu Stoica vrea, probabil, să atragă atenţia asupra faptului că problema nu e ideologia, ci mijloacele efective prin care PD-L îşi conservă dominaţia asupra dreptei politice.

Totuşi, documentul are o latură tragică marcată. El recunoaşte că dominaţia PD-L asupra dreptei româneşti e foarte fragilă şi că, de aceea, e necesară eliminarea PNL-ului (deşi pretinde că asta ar fi doar din cauză că PNL doreşte să elimine PD-L, ceea ce, din păcate, e adevărat, la nivel declarativ). Mai mult, sub haina triumfalismului său epatant, textul spune ceva extrem de important, respectiv, recunoaşte implicit eşecul PD-L, atunci cînd susţine că partidul nu-şi va putea îndeplini obiectivele sale fundamentale de reformă a statului decît după ce va cîştiga alegerile din 2012 şi 2014. Dar cum va putea PD-L, care, cu două paragrafe mai sus, se temea pentru poziţia lui, să aibă tot mai mult succes la alegeri, pe măsură ce locomotiva Băsescu începe să iasă din cadru?

Nu văd în ce mod ar putea beneficia o strategie politică de pe urma ignorării unor realităţi politice elementare, cum ar fi aceea că Traian Băsescu a tras în sus PD-L-ul (ca şi Alianţa DA, desigur) sau că pompos formulata „diviziune a dreptei“ se datorează, în mare măsură, tot lui. De aici, nu pot să rezulte decît obiective precum eliminarea PNL, nerealiste sau realizabile doar prin reforme extrem de cinice şi interesate, cum ar fi votul uninominal pur.

Una dintre multele tare ale sistemului politic românesc este lipsa criticii interne. Ea nu este imputabilă doar ideologilor şi strategilor, deoarece poziţia discreţionară în care se află partidele, în general, le lasă destul de puţin spaţiu de manevră acestora. Totuşi, mă gîndesc că trebuie să fie dureros ca, după ce tragi linia, să nu ştii sigur dacă eşti strateg sau doar propagandist.