În sfîrşit, criza pare să se fi instalat adînc. Nu criza
economică, aceea care depinde în mare măsură de exterior. Sigur, ar fi mai bine
dacă statul n-ar arunca pe fereastră miliarde şi miliarde de euro, sifonaţi
prin corupţie galopantă (care, în ciuda percepţiei uşor părtinitoare, pare a fi
la înălţimea standardelor clasice impuse de guvernările PSD) şi administrare
catastrofică. Dar asta nu a reuşit pînă acum nici o guvernare, în cazul
improbabil în care chiar şi-a propus-o cu adevărat, şi nici nu va reuşi prea
curînd, pentru că e un efect de sistem.
Criza politică pare a deveni acum o ameninţare şi mai
serioasă decît cea economică. În ciuda freneziei cu care liderii tuturor
partidelor importante îşi afişează orientarea ideologică, partidele au ajuns,
în mare, la fel. Sigur, există diferenţe ideologice între partide, dar ele sînt
mult supraestimate la nivelul convingerii şi coerenţei interioare ale celor
care le proclamă şi, mai ales, nu se văd deloc la guvernare. Nici nu ar avea
cum, pentru că, înainte de guvernare, nu se văd nici în relaţia fiecărui partid
cu electoratul, inclusiv la vot. Practic, scena politică e o mare ciorbă.
Însă această lipsă a diferenţierii produce, doar aparent
paradoxal, un conflict dur. Cele cîteva partide mari (plus UDMR) care se învîrt
la guvernare au foarte multă putere, pentru că mecanismele de control de genul
justiţiei sau societăţii civile sînt firave. Însă această putere vine la pachet
cu o mare slăbiciune: lipsa de legitimitate, lipsa acelui echilibru pe care
ţi-l dau reperele din afara ta. Izolate în cercul închis al puterii lor,
partidele s-au omogenizat şi s-au isterizat puţin. S-au angajat într-o luptă
oarbă pentru putere, lipsită aproape complet de alte conotaţii, iar criza
politică profundă de acum a fost adusă, firesc, de cel care întruchipa cel mai
bine această luptă oarbă pentru putere: Traian Băsescu.
Preşedintele ţării şi partidul său au ales calea „reformării
statului“ (indiferent ce poate însemna această formulă magică) în forţă, mizînd
pe conflictul, şi nu pe cooperarea cu celelalte instituţii sau partide.
Opţiunea este pur şi simplu aberantă. În primul rînd, chiar şi dacă am accepta
că, într-un stat subdezvoltat, cu mecanisme politice şi sociale ineficiente, o
reformare profundă a statului printr-un regim de mînă forte poate fi benefică,
acest lucru poate funcţiona pentru o ţară sud-americană sau asiatică, dar nu şi
pentru România. Cadrul democratic, în mare parte impus prin UE, nu permite un
astfel de regim. Sigur, e doar un cadru, de la care pot fi operate destul de
multe abateri. Însă aceste abateri sînt limitate de criteriile impuse din
afară. În plus, fiind abateri de la cadru, ele se plasează în mod inerent
într-un registru informal. Or, reforma unui stat nu se poate face într-un
registru informal. Informalul duce tot la informal: contrar aşteptărilor naive,
acel plus de putere nedemocratică pe care şi l-a luat Traian Băsescu doar
pentru că a vrut şi a putut s-a dus, desigur, nu atît spre reformarea statului,
cît spre interese personale şi de grup.
Opţiunea „reformării“ în forţă este cu atît mai aberantă
într-un sistem politic cu mai mult de două partide. Ea nu putea să ducă decît
la ceea ce vedem azi: imposibilitatea PDL de a mai colabora cu vreun partid,
dincolo de orice considerente ideologice, şi necesitatea creării acelei
mlaştini parlamentare sinistre a „independenţilor“ care, pentru orice om întreg
la minte, anunţă sfîrşitul democraţiei. Sistemul politic anglo-saxon cu două
partide, complet inadecvat tipului de societate care e România, va trebui deja
adoptat nu din motive de principiu, ci pentru că un sistem cu trei partide
importante, din care unul nu poate guverna cu nici unul dintre celelalte două,
nu se mai justifică. Astfel că PDL şi PNL nici nu-şi mai ascund dorinţa de a se
elimina reciproc, iar declaraţiile lor isterice, cum că fiecare e singurul
reprezentant autentic al dreptei, iar celălalt nu are nimic de-a face cu
dreapta, au ajuns de un ridicol greu de imaginat.
Opţiunea pentru forţă ca model al exercitării puterii mai
înseamnă şi imposibilitatea reformării Constituţiei. E greu de spus dacă
preşedintele şi liderii PDL sînt atît de fascinaţi de propriile lor lozinci
încît nu-şi mai dau seama nici de acest fapt elementar sau, în realitate, nici
nu-i interesează unicameralul, cu care au făcut atîta vîlvă pînă acum. Dacă
nu-şi dau seama e destul de rău, înseamnă că oamenii nu prea mai au contact cu
realitatea. Pentru unicameral, PDL-ului îi lipsesc nu doar 15%, ci 20%, pentru
că UDMR nu va vota niciodată aşa ceva. Oricîte compromisuri urîte e în stare să
facă UDMR, adoptarea unicameralului ar însemna anularea strategiei lui
fundamentale, ca partid al unei minorităţi, de susţinere a cadrului democratic,
a legalităţii şi a stabilităţii.
Rămîne atunci varianta ca PDL şi Băsescu să desăvîrşească
această păcăleală electorală, care a fost referendumul de anul trecut, şi să
renunţe la unicameral în favoarea republicii prezidenţiale. De fapt, cel mai
rău e că, în acest moment, e posibil să se întîmple aproape orice şi e probabil
să nu se întîmple nimic. Dacă ar fi să-i credem pe unii analişti deosebit de
subtili, PDL şi Băsescu ar prefera să facă din România o republică
parlamentară, în vederea transformării lui Băsescu din preşedinte în premier, à
la Putin. Personal, mi se pare că o astfel de gîndire pe termen lung (cinci ani
e termen lung pentru nivelul politicii noastre) nu rimează deloc cu stilul
brutal al actualei puteri.
Perspectiva acestui stil este cea a lui „lasă că mai vedem
noi ce-o să fie peste cinci ani, cine ştie cîte se mai întîmplă pînă atunci,
deocamdată să vedem ce facem acum“. Iar „acum“ înseamnă al doilea mandat al lui
Traian Băsescu, pentru care acesta visează la un regim prezidenţial. Să sperăm
că lupta pentru putere a ajuns suficient de oarbă ca asta să nu se poată
întîmpla.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters