Mi se pare evident că, dincolo de criza economică mondială,
societatea românească e într-o criză profundă doar a ei, politică şi nu numai.
Criza noastră are o formă specifică, dată de un preşedinte care pare mai atipic
decît este în realitate. Însă Traian Băsescu este consecinţa şi produsul unui
întreg sistem politic. Responsabilitatea pentru criza în care ne găsim revine,
de fapt, întregului sistem politic şi, desigur, şi celor care îl susţin, adică
imensa majoritate.
Una dintre trăsăturile catastrofice ale acestui sistem
politic este caracterul lui de cerc închis. Desigur, asta sună puţin a
conspiraţie, dar nu e cazul aici. Este doar incapacitatea de a controla puterea
unei societăţi industrializate şi urbanizate mai mult pentru a vindeca un
complex de inferioritate faţă de Occident. E vorba de o societate care nu îşi
poate controla statul şi nu poate determina cu adevărat mersul politicii,
deoarece pentru asta ar fi nevoie de coagularea unui mare număr de voinţe
individuale. Numai că lipsesc şi voinţele, lipseşte şi coagularea; corelativ,
lipseşte şi individualismul bun, şi colectivismul bun.
Cercul închis al puterii este, deci, doar una din părţile
unui cerc vicios, cealaltă fiind chiar majoritatea societăţii. Însă dacă vorbim
de o majoritate, deci de o opţiune fie şi implicită a majorităţii, de ce ar mai
fi el vicios? E vicios pentru că tot o majoritate se declară pentru modelul
occidental şi se defineşte sau încearcă să se definească prin acesta, vrea
prosperitate şi, cel puţin declarativ, democraţie; cine ştie, poate vrea chiar
şi ceva de genul drepturilor omului. Or, lucrurile acestea se obţin prin
intermediul unui stat modern, în care politica şi administraţia, respectiv
eficienţa acestora, sînt verigi esenţiale.
Însă, dat fiind că mutaţiile sociale şi culturale sînt
lente, pentru degriparea mai rapidă a politicului ar trebui, teoretic, să
recurgem la anumite inovări formale care, pe de o parte, să acopere acumulările
de acest gen produse (totuşi) deja, pe de altă parte să meargă puţin înaintea
lor.
De exemplu, pentru sistemul nostru politic, dominat
categoric de un partid „succesor“ al Revoluţiei, un fost partid istoric
reînfiinţat în 1990 şi un fel de combinaţie a celor două, o soluţie ar putea fi
reducerea pragului electoral la 3%. Desigur, măsura ar avea şi dezavantaje. În
primul rînd ar creşte fragmentarea politică. Ar fi mai greu să se realizeze
coaliţii. Evident, coordonarea unei coaliţii de 2 partide e mai uşoară decît a
uneia de 3 sau 4.
Totuşi, nu numărul partidelor e esenţial. Coordonarea
catastrofică a CDR nu se datora numărului de partide, ci lipsei oricărei
capacităţi de coordonare. Ruperea Alianţei DA nu s-a datorat dificultăţii
coordonării efective, în termeni de administraţie, ci unei disensiuni de altă
factură (de fapt, eu nu am aflat niciodată de ce s-a rupt; ca şi mulţi alţii,
am luat ca pe o glumă bună ideea că o parte nu suporta faptul că cealaltă parte
punea Guvernul la dispoziţia oligarhilor).
Un alt dezavantaj evident ar fi accederea mai facilă în
Parlament a extremiştilor. Însă aceasta se produce oricum. În majoritatea
democraţiilor, mai ales în cele cu fracturi etnice şi tradiţii de xenofobie,
cota „normală“ a extremismului depăşeşte lejer 5%, astfel că, dincolo de
accidente conjuncturale, acest filon va fi reprezentat oricum. Dat fiind faptul
că nici pe acest sector nu par să existe profiluri foarte clare, ci mai degrabă
un extremism „de serviciu“ generic, combinaţiile devin facile (cum au dovedit-o
europarlamentarele), astfel că utilitatea pragului de 5% este îndoielnică.
Desigur, asta nu exclude posibilitatea ca un prag mai mic să
stimuleze şi apariţia altor mişcări extremiste, mai ales în contexte instabile
precum cel actual, un risc care trebuie cîntărit atent. Însă, dincolo de criza
actuală, aş zice că România are suficientă stabilitate (sau inerţie?!) ca să le
poată face faţă, dacă nu una susţinută intern, cel puţin una externă destul de
eficientă.
Avantajele, în schimb, cred că ar putea fi spectaculoase.
Apariţia unor partide mici reprezentate în Parlament ar putea crea acel declic
necesar reformării politicii actuale şi stimulării concurenţei politice fără de
care, în termeni de administraţie, nu ne putem aştepta cam la nimic. Ar spori,
cred, substanţial gradul de control asupra unui stat care acum e atît slab,
adică haotic şi ineficient, cît şi abuziv, nefiind supus unor mecanisme clare
de responsabilizare.
Şi, cum spuneam, a vorbi despre dificultăţile unui Parlament
mai fragmentat mi se pare absurd, în condiţiile în care parlamentele mai
„eficiente“ alese cu 5% au făcut nenumărate blaturi, de la protejarea reciprocă
a demnitarilor pînă la iniţiativele populiste îndrăgite de toată lumea
(Biserică, pensii, 50% pentru profesori etc.), iar ocazional mai votează şi
nepoatele. Ar fi un guvern de 3 sau 4 partide mai ineficient decît cel de acum?
Ar putea oare să găsească miniştri mai ridicoli decît foştii Chiuariu sau
Adomniţei, ai liberalilor, şi un prim-ministru mai penibil decît Boc? Ar avea
oare motive să fie mai corupt decît guvernele PSD, PDSR, FSN? Greu de crezut.
S-a investit multă energie în votul uninominal, temă care,
oricum, are un iz mesianist şi o rezonanţă populistă suspecte. Nu sînt
împotriva lui (în varianta compensată, care asigură proporţionalitate; altfel,
votul uninominal pur, anglo-saxon, mi se pare profund inadecvat României),
însă, în condiţiile în care scena politică în ansamblu şi partidele luate
individual au tendinţe monopoliste, cred că şi în viitor avantajele lui vor fi
limitate.
Pragul de 3% e doar un exemplu. Ideea era că societatea
civilă preocupată de reformarea Statului (care a devenit, inutil, noua lozincă
a puterii) ar trebui să urmărească mai atent un obiectiv clar şi să caute
cauzele mai în profunzime, atunci cînd avansează propuneri.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters