Mi se pare şi mie, ca şi multor altora, că cei care stau
toată ziua să vîneze abateri de la corectitudinea politică au o ocupaţie foarte
tristă. Iar etichetele care rezultă de aici, de genul „rasist“, „misogin“,
„nazist“, sînt foarte sensibile, sînt calificative care se lipesc uşor şi
produc un anumit efect chiar şi atunci cînd sînt complet nejustificate. Aşa că,
evident, ele ar trebui manevrate cu mare grijă.
Însă, oricît de liberali sau libertarieni am fi în privinţa
libertăţii de exprimare, cuvintele înseamnă totuşi ceva. O toleranţă completă
faţă de gîndire şi exprimare pe motiv că adepţii corectitudinii politice impun
un fel de teroare înseamnă, desigur, tot un fel de teroare, o teroare a
nediscriminării şi arbitrariului. Aşa că nu cred că avem de ce să ne ferim să
spunem, de exemplu, că ministrul nostru de externe e rasist.
Atunci cînd afirmi că infracţionalitatea din comunităţile
rome e o problemă de natură fiziologică, nu mai există nici un dubiu. E rasism
de manual. Nu prea e genul de eroare care pur şi simplu îţi scapă, adică nu văd
cum te-ai putea trezi spunînd aşa ceva dacă nu o crezi efectiv. Situaţia devine
şi mai clară atunci cînd Theodor Baconschi încearcă să dreagă situaţia
susţinînd că „poţi să spui despre ei şromiţ ce vrei, dar nu că sînt imbecili“,
ceea ce, într-un fel, e ca şi cum ai spune că sînt imbecili. A afirma,
magnanim, că romii „au inteligenţă nativă“ implică în mod necesar presupoziţia
că nu toţi oamenii dispun de inteligenţă nativă. E mai mult decît
condescendenţă şi superioritate, e rasism calificat.
Bineînţeles că, la noi, reacţia automată e de genul „fugi
dom’ne de-aici, cum să fie rasist“ sau „Baconschi? Îl ştiu io, e băiat
simpatic, cum poţi să spui aşa ceva despre el?“. Uneori, mai poţi auzi şi
argumentul complet dement că „nu poate fi rasist pentru că e cult“. Sigur, e
evident ce se întîmplă. În România, valorile liberale, drepturile individuale
şi ideea de egalitate de principiu între oameni au o importanţă mult mai redusă
decît pare la prima vedere, inclusiv la „oamenii culţi“. Aşa că, în acest caz,
presa a acoperit oarecum aplicat subiectul (mai ales cea scrisă), organizaţiile
romilor au făcut o mică manifestaţie şi cam atît. În două zile, toată lumea a
uitat, e ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic.
Desigur, în orice ţară europeană cu tradiţii democratice
solide, un ministru de externe care ar fi spus aşa ceva ar fi fost obligat
să-şi dea demisia, dacă nu de primul ministru, cel puţin de opinia publică,
mass-media, opoziţie etc. La noi nu numai că nu s-a întîmplat asta, dar
relaxarea şi dezinteresul cu care au fost primite comentariile rasiste ale lui
Theodor Baconschi înseamnă, de fapt, un permis pentru emiterea de astfel de
comentarii şi în viitor, de către el sau alţi membri ai elitelor
intelectuale/politice.
Sigur, o evoluţie a existat faţă de acei ani de aur de după
Revoluţie, în care politicienii spuneau cam tot ce le venea la gură. Acum
există mai multă cenzură, astfel că, de exemplu, misoginismul ciobănesc de la
începutul anilor ’90 a devenit, între timp, un misoginism soft, în care femeile
sînt nişte fiinţe sensibile, nişte flori care ne fac viaţa mai frumoasă şi
viaţa politică mai interesantă. Şi, cumva, misoginismele soft ale celor mai
tineri şi liberali politicieni români (inclusiv femei, evident) mi se par mult
mai îngrijorătoare decît misoginismele ciobăneşti ale lui Băsescu, de genul
„păsărică“.
Dar ce se întîmplă, de fapt? Dacă avem o ţară care
avansează, chiar şi aşa lent şi ezitant, pe drumul democratizării,
europenizării etc., oare elitele ei nu ar trebui să fie în avangardă, să fie
mult mai aproape de model? Nu, nu neapărat. Elitele intelectuale şi politice
din România nu sînt deloc în avangardă; poate în ariergardă, asta e posibil. În
avangardă e tocmai Uniunea Europeană şi în general modelul european, care, pe
lîngă condiţionările concrete legate de aderare, au forţat şi inerţial, prin
simpla lor forţă de atracţie, schimbările importante din România ultimilor 20
de ani. Remorca e societatea românească largă, care se adaptează treptat
modelului, mai ales din punct de vedere economic şi social. În jurul ei
gravitează politicienii, care se adaptează cererilor societăţii, însă exact
atît cît e necesar, nu mai mult. Intelectualii reprezentativi au o legătură cu
societatea asemănătoare lumii politicienilor, cultivînd inerţia publicului şi
rezistînd solicitărilor de schimbare chiar într-o mai mare măsură decît
aceştia. Deci topul personal al dinamismului din România ar fi: economic şi
social, politic, intelectual.
Meritul politicienilor a fost, în cel mai bun caz, acela de
a urma docil acest drum trasat de alţii şi dorit, mai mult sau mai puţin
explicit şi raţional, de o majoritate a votanţilor lor. Meritul intelectualilor
nu e nici măcar egal. Sigur, lipsa de convingere a politicienilor care au
adoptat legislaţia europeană pe bandă se simte, e un handicap important.
Totuşi, chiar şi legislaţia adoptată formal poate produce în timp efecte bune.
La intelectuali însă, obiectul de activitate e discursul, iar un discurs mimat
şi neconvins e mai sensibil la pervertire decît reglementările.
Alianţa politicienilor şi a intelectualilor reprezentativi
cu democraţia este, şi ea, în mare parte una conjuncturală. E o alianţă cu şi
pentru putere. De aceea nu ar trebui să ne mire remarcile rasiste ale
ministrului nostru de externe, oricît de rafinat intelectual ar fi. Pentru
mainstreamul intelectual în mijlocul căruia a crescut şi s-a format el,
valorile democratice autentice sînt doar o chestie recunoscută scrîşnit sau
respinsă implicit. Din cînd în cînd, unii mai curajoşi ajung să le respingă
deschis, intenţionat. Dar modelul dominant e cel al adeziunii formale, în
spatele căreia rasismele, misoginismele, elitismele şi autoritarismele trăiesc
liniştite şi, iată, din cînd în cînd mai scot şi capul.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters