Impresia mea e că
oraşele de provincie din România au început să se dezvolte în modalităţile
puternic personale de-abia de cîţiva ani încoace, de maximum zece în cazul unor
centre regionale importante. Adică de-abia după ce moştenirea centralismului
comunist a început să-şi piardă cu adevărat influenţa.
A fost un proces
de recuperare a identităţii şi de lentă asumare a noii situaţii, anume că
fiecare dintre aceste comunităţi locale trebuia să preia decizia privind
gestionarea şi dezvoltarea sa. Desigur, şi înainte de 1989, fiecare oraş
important avea identitatea lui culturală şi regională, dar aceasta era
camuflată, cumva, de uniformizarea masivă impusă de regimul comunist, care
acoperea cam tot, de la economie şi administraţie pînă la stil de viaţă şi
chiar cultură. După 1989, oraşele mari (în paralel cu cultura naţională) şi-au
recuperat şi tradiţiile lor culte interzise sau marginalizate de comunism, dar
şi identitatea regională a zonei înconjurătoare de care comunismul le izolase. Fireşte,
acesta nu a reuşit niciodată (în cazul în care chiar şi-a propus asta serios,
ceea ce mi se pare îndoielnic) să creeze acea alianţă dintre muncitori şi
ţărani. În ciuda incursiunilor fals fraterne ale orăşenilor la muncile
cîmpului, satul şi oraşul au rămas separate de politici de dezvoltare diferite
şi chiar de bariere poliţieneşti precum „buletinul de oraş“.
Acest proces de
recuperare a identităţii regionale a fost lung şi accidentat, poate chiar uşor
penibil, ca şi procesul similar de recuperare a tradiţiilor la sate sau cel
general de recuperare a credinţei creştine. L-am urmărit în oraşul meu natal,
Braşov, pe care îl cunosc cel mai bine. Oraşul şi-a refăcut legăturile
culturale, sociale şi economice cu ţinutul din jurul său (din ale cărui sate
provin deja o mare parte a locuitorilor lui), ca şi cu oraşele mai mici din
apropiere. Procesul acesta a dus, mi se pare mie, la o ruralizare evidentă a
oraşului, vizibilă peste tot, de la relaţiile sociale pînă la vestimentaţie şi
accent. Poate părea bizar, dar în opinia mea era normal să se întîmple asta. Şi
chiar benefic, exact în măsura în care reprezintă o întoarcere la normalitate.
În mod paradoxal,
în timpul comunismului oraşele mari erau cumva mai cosmopolite decît acum. Poate
nu dacă ne uităm la maşinile care circulă acum pe stradă, faţă de atunci, dar,
cu siguranţă, dacă ne uităm la opţiunile de stil de viaţă cu o marcă identitar
culturală mai clară. Oamenii pur şi simplu se îmbracă şi vorbesc „mai rural“
decît înainte de 1989 (vorbesc, desigur, despre majoritatea oamenilor, nu
despre skaterii care se îmbracă exact ca skaterii din New York, dar care,
bineînţeles, tocmai pentru că adoptă destul de brusc o subcultură străină, pot
foarte bine să o combine destul de surprinzător cu o cultură tradiţională). S-a
redescoperit un spirit comunitar pe care îl vezi peste tot, pe stradă, la
magazin, chiar şi în relaţii ceva mai formale, şi care înainte nu exista,
probabil din cauză că orice formă de agregare socială în afara celei oficiale
era considerată periculoasă şi reprimată. Or, acest spirit comunitar este în
mare parte de origine rurală; sursa urbană fusese încă de la plecare firavă şi,
fiind şi ea periculoasă, făcuse obiectul represiunii.
Acel
„cosmopolitism comunist“ făcea, cred, parte din utopismul general al
comunismului, inclusiv din urbanizarea masivă şi grăbită, şi cu rezultate cel
puţin amestecate, întreprinsă în acele decenii. Probabil că adevărul, tragic şi
mediocru în acelaşi timp, e undeva la mijloc, între cei care idolatrizează
modernizarea şi urbanizarea produse de comunism şi cei care le dispreţuiesc
suveran (ocazional, şi eu), comparîndu-le cu modelul lor occidental,
sesizîndu-le disfuncţionalităţile şi calitatea adesea ridicolă a imitaţiei. Sigur,
ideologia comunistă era utopică şi, printre altele, era un simplu mijloc de
accedere la putere, deci aplicarea ei serioasă şi „de bună-credinţă“ nu mai
era, la un moment dat, importantă, cu atît mai mult în România. Totuşi,
elementele ei moderniste au produs efecte, mai mult sau mai puţin intenţionate,
aşa cum ateismul comunist, de exemplu, a produs o clasă de oameni cu
mentalitate liberală (intelectuali, tehnocraţie etc.) de care regimul comunist
chiar nu avea nevoie şi care au contribuit foarte mult la înlocuirea lui,
indiferent cît de penibil a fost şi acest proces în România.
De aceea cred că
„ruralizarea postcomunistă“ a oraşelor, respectiv recuperarea identităţii lor
regionale, e un lucru foarte bun, pentru că înseamnă revenirea la o realitate
suprimată de utopismul comunist. De-abia de acum încolo cred că se poate relua
procesul de consolidare reală a urbanităţii lor, proces care depinde însă de
factori esenţiali precum dezvoltarea economică şi descentralizarea. Criza ne-a
arătat cît de fragilă e prosperitatea economică artificială a ultimilor ani, cu
care s-au îmbătat, deopotrivă, oameni politici şi consumatori. În realitate,
resursele economice sînt încă grav deficiente faţă de aşteptările care multora
ni se par normale, chiar şi în oraşele de provincie prospere.
Pînă la
dezvoltarea coerentă şi susţinută mai e însă mult. În multe oraşe mari,
primarii sînt apreciaţi doar pentru că au asfaltat şi au făcut părculeţe de
joacă pentru copii. În Braşov s-au făcut parcări peste tot şi practic nu mai
există maşini pe trotuar (problemă nerezolvată, de exemplu, în Bucureşti). Totuşi,
e destul de puţin. Oraşele mari au nevoie de politici serioase de dezvoltare
economică, socială, culturală, ceea ce încă nu se întîmplă (poate cu excepţia
parţială a Sibiului, Timişoarei sau Clujului, poate şi a altor oraşe pe care nu
le cunosc eu).
Însă cred că
recuperarea şi refacerea identităţii locale e esenţială, ca premisă. Poate că
lipsa ei e cea care face Bucureştiul să se mişte atît de haotic şi dezamăgitor:
urbanism penibil, lipsa proiectelor importante, masacrarea oraşului de interese
private cărora oraşul nu are să le opună nici un fel de bine public.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters