OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pe termen ceva mai lung, problema cea mai mare pentru România nu este criza economică, ci un tip de criză politică din cauza căruia statul va reacţiona întotdeauna prost şi ineficient la orice fel de criză: economică, ecologică, socială etc.

Problema reală este, deci, lipsa de concurenţă dintre partide. Nu în termenii luptei efective pentru putere, unde concurenţa poate ajunge destul de dură (cum a fost şi tentativa de suspendare a preşedintelui de către Parlament). Concurenţa e minimă în termenii rezultatului final al actului de guvernare, iar motivul mi se pare banal şi evident. România e o societate care dintotdeauna şi-a subestimat masiv subdezvoltarea, coafînd-o cu tot felul de discursuri compensatorii. În realitate, la recensămîntul din 2002, această societate era alcătuită în proporţie de 47% din populaţie rurală, la care se adaugă acea categorie de orăşeni, de minimum 50% (estimarea mea optimistă), urbanizaţi la seral în timpul comunismului, astfel că priza la mecanismele politicii moderne şi ale democraţiei reprezentative este foarte proastă.

Puterea politică s-a schimbat sistematic în ultimii 20 de ani, dar în ansamblu opţiunile au rămas limitate, din cauza sistemului închis al partidelor politice, astfel că tot ceea ce s-a întîmplat a fost înlocuirea unor dezamăgiri politice vechi cu altele noi. Şi chiar dacă sistemul politic îşi va depăşi ultimele lui probleme de stabilitate, rămîne incapacitatea funciară a societăţii de a influenţa actul de guvenare, de a controla statul şi de a promova proiecte de societate coerente. De unde vine însă această incapacitate?

De ce se întîmplă acest lucru? De ce societatea civilă, acest cel mai dinamic, mai vizibil şi, s-ar zice, mai eficient segment al societăţii, în general, este debil, ineficient şi tentat să treacă de partea puterii, abandonîndu-şi statutul civil? Poate gîndesc eu prea simplist, dar motivul mi se pare din nou evident.

Pe fondul subdezvoltării severe a României, pe care valurile arbitrare de prosperitate şi discursurile europeniste o maschează destul de bine, elitele, indiferent de categorie (politice, intelectuale etc.), sînt pur şi simplu prea înguste. În plus, lipsa categoriilor intermediare, dintre ele şi marea masă a populaţiei, ca şi priza ezitantă a acesteia la mecanismele politicii moderne fac concurenţa inutilă. Aceste elite restrînse cantitativ se trezesc lîngă un stat cu resurse (nu doar financiare, ci şi de putere simbolică) consistente şi relativ necontrolate: de ce s-ar concura pentru accesul la ele?

Mai mult, nici diferenţierea clară între politic, societate civilă şi mass-media nu este necesară. Există foarte mulţi intelectuali care cred că a fi intelectual public, a contribui la binele public înseamnă a sprijini „preşedintele bun“ şi „partidul bun“, a semna liste şi apeluri. Există foarte mulţi jurnalişti care discută despre politic ca şi cum ar fi politicieni. Nu e vorba de Chirieac şi Roşca Stănescu (deşi poziţiile deţinute înaintea scandalului de către aceşti ziarişti de mult compromişi şi ostracizarea lor relativ reticentă spun multe despre breaslă în general); dincolo de aceste cazuri extreme, jurnaliştii în ansamblu nu au reuşit, cum nu au reuşit nici intelectualii publici, să-şi delimiteze un domeniu autonom, funcţional şi solid.

Astfel, soluţia pentru criza politică este exterioară spaţiului politic. Ea constă în reconstruirea autonomiei celorlalte domenii sociale şi a legăturilor dintre politic şi societate în acea compartimentare a sistemelor diferite de standarde care să asigure echilibrul şi controlul acum absente.