OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

După turul al doilea al prezidenţialelor din 2004, în Piaţa Universităţii era o atmosferă incendiară, care încă amintea bine de cea a Revoluţiei. Nu întîmplător, pentru că victoria lui Traian Băsescu şi a Alianţei DA era văzută ca o etapă întîrziată sau ca o finalizare a luptei împotriva (neo)comunismului.

În realitate, PSD a fost o structură de putere de tip umbrelă care a practicat o strategie a stagnării, a menţinerii statu quo-ului, dar nu atît datorită unei opţiuni ideologice ferme, ci pentru că aceasta era strategia care îi favoriza pe membrii acelui grup. Astfel, impresia exagerată de socialism se datora, în bună măsură, şi faptului că statu quo-ul viza o fostă societate comunistă, democratizată de faţadă.

De atunci însă, situaţia s-a schimbat şi opoziţia categorică dintre PSD şi „forţele democratice“ a fost anulată aproape complet. În ultimii ani, etapa revoluţionară şi eroică a politicii româneşti, cu toate bunele şi relele ei, cu tot elanul ei autentic pentru democratizare şi normalizare, cu toată încărcătura ei de patos ridicol şi autoiluzionare, s-a stins. În acest moment avem în faţă trei mari partide între care nu mai există diferenţe majore nu doar pe axa fundamentală democraţie-antidemocraţie, dar nici în privinţa ideologiei sau practicii politice. Cine mai crede astăzi în Graal-ul antipesedismului (plus anticorupţie, anticomunism etc., considerate, cumva naiv, drept corolare fireşti ale lui) îşi face iluzii. Spectrul politic s-a omogenizat foarte mult şi acesta mi se pare un sfîrşit de etapă important.

Dar este această scindare reală? Mai exact, angajează ea suficientă viziune, suport social şi eficacitate pentru a produce consecinţe practice? Părerea mea e că nu. Este doar un ecou terminal şi rătăcit al scindării originare. Pentru o polarizare socială şi politică autentică ne putem uita la Ungaria, unde opţiunile celor doi poli sociali sînt foarte tranşante, în termeni de valori, ca şi ale celor doi poli politici care îi reprezintă. La noi, opţiunile celor doi poli sociali sînt neclare în termeni de valori şi, chiar dacă par tranşante, ele sînt mai degrabă conjuncturale şi induse politic. 

Ferocitatea acestei lupte este doar aparentă. Pe fondul subdezvoltării cronice a societăţii, partidele dominante astăzi formează un cerc monobloc, relativ închis şi lipsit de control, motiv pentru care lupta dintre ele vizează doar programarea la putere. Aceasta explică şi uluitoarea asemănare dintre ele: opţiuni cvasi-identice pe subiecte prin excelenţă identitare, cum ar fi atitudinea faţă de biserică şi nivelul de inegalitate socială, aceeaşi apetenţă în a „da cu bani în populaţie“, liberali care gonflează aparatul birocratic, social-democraţi care propun cota unică etc. etc.

Ultimii douăzeci de ani au fost centraţi pe politic, ca „vîrf“ proeminent al societăţii. Însă pentru următoarea etapă de dezvoltare, una care să ducă la ceva mai mult decît democraţia şi economia aproximative de astăzi, supravieţuind cu greu în virtutea unor mecanisme mai degrabă externe, singura variantă realistă rămîne construcţia socială în jurul sistemului politic, nu investiţia directă în proiectele acestuia. Am ajuns la sfîrşitul unei etape; cu cît îl vom recunoaşte mai repede, cu atît următoarea tranziţie va fi mai uşoară. Sau, mă rog, mai puţin penibilă decît ultima.