OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De la o vreme, presa sportiva traieste din plin drama nesuferita a comunicarii. Ca orice placere supusa epuizarii stilistice si expresive, placerea sportiva a intrat intre pinioanele industrializarii fortate. Obligata sa-si schimbe parul o data cu ocaziile ratate sau infipte in plasa, presa sportiva face eforturi pe cit de stimabile, pe atit de ridicole.

Un ziarist obisnuit nu are de ce sa umble la cutia cu maimute, pentru ca evenimentul (nevazut/necunoscut marelui public) vorbeste de la sine. E suficient sa fii corect, la obiect, la timp si informatia zboara.
In cazul presei sportive, informatia a zburat singura, pe ecran, pe stadion. Placerea sau disperarea s-au consumat de mult in clipa in care informatia sportiva se zbate pe hirtie sa intoarca realitatea din drum. Pe urma, sa nu uitam ca ziaristul sportiv vorbeste sentimentului, pasiunii, patimii, nicidecum cunoasterii, cele dintii cerind imperios sa renasca din propria cenusa. Placerea in cauza nu se epuizeaza la „consumarea“ actului in cestiune, ea cere sacrificii, durata, repetitie, iluzii cit cuprinde. Suporterul fanatic vrea confirmare de primire.

Si atunci nu mai e nimic de facut. Condeiele se pun in miscare, mecanismul entertainment-ului devine scrofulos la datorie. Informatia nu mai conteaza, ea fiind, prin natura lucrurilor transparenta. Poate ca nicaieri altundeva problema iluziei ca alternativa la realitatea cotidiana nu se pune mai acut. Nici indepartarea de adevar. Un milion de oameni vizioneaza simultan un eveniment si nu exista doi sa vada acelasi lucru. La povestea asta, presa sportiva este principalul vinovat, colaborator, complice si beneficiar. A doua zi dupa crima, criminalul isi schimba parul cu cel al victimei.
Lasind la o parte prostiile celor putini la minte, inteligenta pare a fi lucrul cel mai nesuferit in domeniu.

Pentru ca individul dotat cu inteligenta este constient de epuizarea galopanta a semnului lingvistic. Daca scrii despre zeul fotbal precum ai scris ieri, te maninca zeii mai mici. Si atunci, masinaria metaforica se pune in miscare.
In supa discursului intra, in primul rind, Dumnezeu. Dragutul de el e microbist. Cind e rost de un campionat mondial sau judetean, Cel de sus isi lasa balta treburile, isi schimba nationalitatea, isi intoarce fata si, daca nu va e cu suparare, mai si sufla putin ba in urechile arbitrului, ba in actele Federatiei. In loc sa puna frina la o asemenea nerozie, toate institutiile statului intra in hora si se dedulcesc la taifas cu Dumnezeu.
A doua e istoria. Calugareni, Podu Inalt, Posada, Rovine, Marasesti, Marasti si Oituz, Unirea, mos Ion Roata sau Burebista isi iau locul cuminti in tribune si se minuneaza de noile si maretele fapte istorice. Buldozerul metaforic functioneaza paradoxal, nivelind totul.

A treia e morala.
A patra e metafizica. Ea isi vira coada fara gres atunci cind vine vorba de victorie. Demonstratia victoriei predestinate e floare la ureche. O logica de gheata si foc intristeaza hirtia. Descoperim ca emotiile nu-si aveau sens, de vreme ce golul victoriei dintr-un fault inutil in ultimele minute fusese deja gindit si cintarit.
A cincea e astrologia.
Iar la sfirsit vine sfinta mare naivitate. Pentru ca, atunci cind citesti pe prima pagina a unui cotidian „Ma iubesc la nebunie cu Mutu“, nu-ti mai ramine decit s-o adori pe Zita (angel radios), si sa zici, asemenea eroinei din Tren de placere: „Ah!: Mamito! Menuetul lui Pederaski…, ma-nnebunesc!“