Autor: 
Categoria: 
Dupa incheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial, etnicii germani din Romania au fost deportati in masa in Uniunea Sovietica. E, desigur, un trist paradox aici: dupa ce in noiembrie 1940 germanii din Romania au obtinut drepturi colective (promise, de fapt, in Declaratia de la Alba-Iulia), intre 1945 si 1949 tot ei, germanii, au avut parte de o deportare colectiva, ca urmare a aplicarii conceptului de „vina colectiva“ asupra tuturor membrilor comunitatilor germane din Romania (si, in alte forme, din intreaga Europa Centrala si de Sud-Est). Printre cei deportati, si mama Hertei Müller, din satul banatean Nitzkydorf (Nitchidorf in romaneste, Niczkyfalva in ungureste).
Aceeasi zapada si acelasi neica
Stiind ce o asteapta, ea isi gaseste o ascunzatoare, sperind sa reuseasca sa scape, dar e tradata de... zapada, pentru ca odata cu caderea zapezii, devine imposibil ca urmele pasilor facuti catre ascunzatorile din sat ale celor care urmau sa fie deportati, pentru a le aduce hrana, sa fie camuflate. Zapada o tradeaza deci pe mama scriitoarei germane – despre asta si despre altele ce deriva din acest lucru a conferentiat Herta Müller duminica, 13 aprilie, la TNB.
Conferinta a reprezentat de fapt citirea unui eseu, superba prelucrare literara a unei frinturi de istorie personala si colectiva, intitulat E mereu aceeasi zapada si mereu acelasi neica. Titlul insusi il trimite instantaneu pe cel obisnuit cu jocurile de cuvinte ale Hertei Müller la omonimia cuvintului „nea“ in romaneste – zapada si neica, unches. E aceeasi zapada – in a doua jumatate a anilor ’40, cind mama ei este trimisa in Uniunea Sovietica si in 1987, cind scriitoarea germana, impreuna cu mama ei, emigreaza in Republica Federala; e acelasi neica, „examinatorul“ din cadrul Serviciului Federal de Informatii: abia scapata de Securitatea autohtona, „cazata“ la Nürnberg vizavi de locul unde-si tinea Hitler congresele, Herta Müller e imediat audiata si cercetata de cei meniti sa asigure securitatea germana. in logica conflictului rece dintre cele doua blocuri, orice azilant/imigrant, fie el de origine etnica germana, ar fi putut fi, de fapt, un spion...
Tradare si cuvinte nerostite
in anii ’80, emigrarea devenise o obsesie generala pentru comunitatea germana de la noi: legati prin limba de o tara pe care multi nu o vazusera in realitate niciodata, sasii transilvaneni si svabii banateni resimteau plecarea ca un „imperativ“ (termenul ii apartine lui Stefan Sienerth). Herta Müller recunoaste, la rindul ei, ca ar fi innebunit daca ar fi ramas in Romania – dar frecventa cu care foloseste termenul „noi“ atunci cind vorbeste despre societatea romaneasca ne arata cit de legata este de Romania, care pentru ea este acasa, „locul de care nu scapi si locul pe care nu-l suporti“, unde „nu scapi“ nu este neaparat conotat negativ.
Zapada a tradat-o pe mama ei atunci cind aceasta se ascundea pentru a nu fi deportata catre Uniunea Sovietica. Si totusi, „tradare“ era un cuvint ce nu se rostea: vesnic prezent ca idee, mama Hertei Müller nu ii dadea niciodata glas ca atare. in 1987, insa, nu mai este zapada cea care tradeaza, in ciuda faptului ca este tot iarna si ca mama isi aminteste mereu de evenimentele de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. Totusi, tot de o tradare este vorba. Scriitoarea germana nu o numeste niciodata astfel, dar emigrarea generatiei Aktionsgruppe Banat (denumire improprie de fapt, dar adecvata prezentei relatari) este in fapt rezultatul unei tradari: tradarea statului roman fata de propriii cetateni, tradarea societatii romane fata de membrii ei de origine etnica germana, tradarea culturii romane fata de scriitori de alta limba, nascuti in Romania.
in Regele se-nclina si ucide, Herta Müller relateaza cum, atunci cind i-a aparut primul volum in Romania, cenzura a eliminat, printre altele, cuvintul „geamantan“: „devenise suparator pentru ca emigrarea minoritatii germane era considerata un subiect tabu“. Prin urmare, se poate spune ca existenta in Romania comunista se invirtea in jurul cu-vintelor nerostite. Astazi, schimbarea este evidenta: cuvintele pot fi rostite mai mult decit inainte, iar Herta Müller poate conferentia in Bucuresti. insa aceasta simpla si fundamentala achizitie a postcomunismului (perfectionabila fara doar si poate, totusi) poate da nastere urmatoarei observatii: „cinismului organizat“ al securistilor si comunistilor, la care a facut referire duminica scriitoarea germana, i se raspunde de fapt, in mod mai degraba involuntar, cu o alta forma de cinism, mult mai perfida: cinismul lui „la ce folos?“.
Discurs al concretului si autoritate morala
Voce percutanta in literatura germana (si, de fapt si de drept, si in cea romana, chit ca nu are in totalitate publicul pe care l-ar merita), Herta Müller se remarca prin ceea ce spune raspicat. Cuvintele sint rostite astazi mai usor decit ieri, doar ca acest lucru in sine nu le asigura intelegerea de catre ceilalti. Astfel, in cadrul discutiilor ce au urmat eseului citit de scriitoarea germana, Herta Müller a facut o referire vadit nemultumita la modul in care i-au fost redate raspunsurile intr-un interviu acordat cu citeva zile in urma unui cotidian central (Evenimentul zilei): nu ar fi fost vorba de doi indivizi care i-ar fi supravegheat sederea la hotel, ci de unul singur. Cuvintele pot fi rostite, dar asta nu implica faptul ca sint auzite; daca sint auzite, nu sint neaparat si ascultate; iar daca sint ascultate, nu sint neaparat si receptate.
in manifestarile ei publice in care face referire la Securitate (nu neaparat cele literare, ci si in interviuri si alte interventii publice), Herta Müller se remarca prin capacitatea de a spune lucrurilor pe nume si prin tendinta de a muta centrul de greutate al discursului anticomunist dinspre un eticism de tip expiatoriu inspre datele concrete ale crimelor provocate de dictatura comunista. Un exemplu: cine sint cei care au murit incercind sa treaca granita spre fosta Iugoslavie si cine sint cei care au tras? O intrebare asupra careia ar merita sa se aplece orice cercetator al regimului comunist autohton.
Voluntar ori nu, Herta Müller penduleaza intre politica si literatura ori, mai bine zis, intre literatura politizata si literatura pur si simplu. Ion Vianu, prezent printre auditorii eseului-conferinta al scriitoarei banatene, romane, germane si universale deopotriva, a remarcat talentul de „imensa scriitoare“ si metaforele „scaparatoare“ ale Hertei Müller. Scriitoare cu un talent teribil si care, se simte, are nevoie vitala de scris (relatia este reciproca – scrisul are, si el, o nevoie vitala de ea), Herta Müller vorbeste (aproape) mereu despre comunism, despre Securitate, despre postcomunism, despre politica.
La un moment dat, in 2006, inainte de scandalul Günter Grass, cineva, un fin, dar subiectiv cunoscator al realitatilor culturale si literare germane, romane si romano-germane imi spunea ca Herta Müller are toate sansele sa devina vocea cu cea mai mare autoritate morala din Germania, dupa ce Günter Grass, dintr-un motiv sau altul, va inceta sa mai aiba acelasi ascendent asupra vietii culturale si intelectuale germane.
Prin intransigenta ei, dublata de un simt pentru nuante (da, au fost securisti si securisti, mai rai, mai putin rai, mai buni, lucrind pentru Securitate din placere, din pasiune, din convingere, din teama, din neputinta, ca urmare a unui santaj s.a.m.d.), Herta Müller ar putea fi o voce cu autoritate morala aici, in Romania. Cum insa „e mereu aceeasi zapada si mereu acelasi neica“, faptul ca anumite cuvinte pot fi acum rostite nu este de fapt indeajuns. incalzire globala ori nu, zapada iernilor autohtone de acum e aceeasi cu cea de dinainte de 1989. Iar neica-examinatorul, si el, a incaruntit putin, dar atita tot. in plus, are si discipoli care stiu cu siguranta sa depisteze urme in zapada.
- Articole in legatura
- Securitatea-plamin, Securitatea-ficat, sfisietor, dureros, continuu
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters