Sînt
aproape convins că-şi vor găsi loc acolo şi două cronici recente din Observator
cultural. Două articole de un contrast izbitor, care-au venit unul după altul,
cu două perspective complet diferite asupra concertului său de Crăciun de la
Ateneu: primul „de bine“, semnat de Roxana Nicolaescu – Învăţăturile lui Harry
Tavitian despre iubire, iar celălalt, devastator, semnat de Alexandru Şipa – Harry Tavitian sau
„ridicolul la Ateneul Român“!
O
asemenea detaşare e cuceritoare, mai ales pentru astfel de vremuri, unde
spaţiul public e plin cu tot felul de ligheane şi zoaie. În ce mă priveşte, am
simţit însă nevoia unor clarificări, pentru că recentul articol al lui
Alexandru Şipa mi se părea doar o sumă de sentinţe şi afirmaţii negative legate
de persoana lui Tavitian. Şi-am început, prin mesageria electronică, o discuţie
principială cu Ovidiu Şimonca. În miezul acesteia, mi-a solicitat un time-out,
pentru o întrebare strict personală, întrebîndu-mă dacă mie chiar îmi place cum
cîntă Harry Tavitian şi dacă nu mi se pare că ar fi supralicitat. Recunosc,
mi-a dat foc! Şi nici măcar nu mi-am dat seama de asta. I-am trimis un mesaj lung,
probabil patetic, din moment ce l-am scris dintr-o suflare şi n-am avut nici
măcar răbdarea să-l recitesc înainte de a-l trimite. (Ca orice e-mail, fusese o
comunicare „orală“ intermediată prin degete). Ovidiu Şimonca m-a surprins cu o
reacţie foarte cool: propunerea de a publica chiar aici acele înşiruiri
personale, fără a le modifica prea mult, convins că exact genul ăsta de
mărturii ar lipsi receptării lui Tavitian. Am cumpănit şi-am decis ca, de
dragul autenticităţii, să las mesajul aşa cum a fost, oricît mi se părea de
bombastic, dezordonat şi patetic la recitire. Iată-l:
„În ce
priveşte întrebarea dvs particulară, nu mi-ar ajunge un roman întreg să vă
răspund la ea – vă mărturisesc că jazzul a fost prima muzică pe care-am
ascultat-o, încă de la 5 ani, graţie iniţiativei tatălui meu care s-a îngrijit
să-mi asigure încă de mic o educaţie liberă, ducîndu-mă cu el atît la concerte
de jazz – adevărate festinuri şi rarităţi în vremea urgiei comuniste –, cît şi
la Atelierele de Improvizaţie susţinute de Harry Tavitian sau de clubul său de
jazz, unde-am participat la adevărate cursuri de istoria jazzului şîn pofida
informaţiilor şocante şi după ureche ale detractorilor săi, cum că HT ar avea
„lacune“ serioase de cultură şi educaţie muzicalăţ. Datorită acestui efort
imens, oraşul Constanţa a avut multă vreme un public de jazz de cea mai bună
calitate, la curent cu cele mai noi mişcări şi idei muzicale. Harry aducea din
turneele sale de peste hotare o mulţime de discuri de ultimă oră, pe care-şi
cheltuia toată valuta, şi le punea gratuit la bătaie la secţia muzicală a
Bibliotecii Judeţene din Constanţa, unde activa ca umil bibliotecar. Colecţia
sa de jazz bătea de departe titlurile din arhiva bibliotecii, şi noi, cei mai
mulţi constănţeni împătimiţi după jazz, îi datorăm numai lui bruma de cultură
muzicală adunată-n acele vremuri tulburi. Asta n-a împiedicat conducerea acelei
onorabile instituţii să-l zboare din serviciu, din cauză că umbla prea mult
prin turnee... Şi în aceste condiţii, cînd s-a trezit şomer în plin comunism, a
fost unul dintre puţinii muzicieni de jazz care nu s-au prostituat cîntînd prin
cîrciumi sau te miri ce şuşanele, cum făceau majoritatea jazziştilor noştri ca
să cîştige o brumă de pîine, şi o mai fac şi azi...
Tavitian
mi-a dăruit mai mult decît simpla „plăcere“ a unor concerte. Mi-a dat peste cap
tot sistemul de valori primit de-a gata şi m-a obligat să mi-l cîştig singur.
Să o iau, zi de zi, de la capăt, şi să pun osul la treabă pentru orice
achiziţie spirituală, în loc să mă complac în postura de
consumator/comentator/prelucrator prin aşchiere al ideilor de-a gata. E unul dintre rarii maeştri spirituali pe
care-am avut privilegiul să-i întîlnesc şi pe care îl pot numi, fără rezerve,
magister ludi – chiar în sensul consacrat de Hesse. Şi bănuiesc că, asemeni
mie, mai sunt şi alţii, din moment ce are publicul său – nici mai bun, nici mai
rău ca al altora. Despre asta e vorba! Problema nu e că domnul Şipa ar avea
alte gusturi, ăsta e farmecul vieţii, să fim atât de diferiţi. Problema e că
domnul Şipa a reuşit performanţa ca, indirect, să insulte şi acea categorie de
public care simte diferit şi rezonează după alte sisteme de valori decît Domnia
sa. Scuze pentru lungeală şi pentru neglijenţa cu care-am aglomerat toate
aceste rînduri, fără să le mai recitesc. Am scris dintr-o suflare, fiind destul
de presat de chestiuni care ţin de ordinea banală a zilei. Gînd bun“.

