Nr. 740 din 19.09.2014

On-line - actualitate
Restituiri
Editorial
Actualitate
Polemici
Informaţii
Politic
Literatură
Istorie
Memorii
Arte
Rubrici
Internaţional
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2002   |   Martie   |   Numarul 109   |   Zavistia. Imaginarul lingvistic violent al extremei drepte romanesti

Zavistia. Imaginarul lingvistic violent al extremei drepte romanesti

Autor: Ruxandra CESEREANU | Categoria: | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
1. Spurcarea scriitorilor si a personalitatilor
In perioada interbelica si in primii ani ai celui de-al doilea razboi mondial, societatea romaneasca s-a molipsit, si ea, de boala extremei drepte care facea ravagii in Europa. Presa devine violent antisemita, limbajul se perverteste si se schimonoseste, atacul la persoana si verbalitatea josnica devin instrumente gazetaresti. Scriitorii participa, la rindul lor, la mersul istoriei, drept care se impart in doua tabere fatise; cei antisemiti au condeiul agresiv si comit injurii gazetaresti de anvergura, sprijinite de o pamfletare cinica; uneori, tabara cealalta apeleaza, si ea, la verbul violent. In cele ce urmeaza voi prezenta, sub forma unui scurt istoric concentrat1, derulat ca un scenariu de film, un colaj din presa vremii, cuprinzind atacuri dure intre scriitori si contra unor scriitori, personalitati culturale (dar nu numai) etc.
In 1932, in Calendarul, Camil Petrescu este atacat de catre Toma Vladescu si injuriat ca „fata batrina“, „caraghios cretin“, „catastrofalul prost“, „imbecil“, „inspaimintatorul cretin“.

In 1933, in Axa, scriitorii si intelectualii, in general, care nu prizau antisemitismul legionar, sint catalogati ca „balegarul democratiei“, „dejectiuni“, „ciuperci otravitoare“, poluatori, fapturi de cavou. In 1934, in Credinta, Sandu Tudor acuza doi scriitori din grupul „Criterion“ (este vorba de Petre Comarnescu si Mircea Vulcanescu) de homosexualitate, drept care acestia sint decretati „scirnavi“, „masturbati“, farsori, sterpi si, fireste, viciosi. Scandalul izbucnise din motive politice si culturale si tinea de niste interese de culise care explodasera dizgratios. In aceeasi revista, Zaharia Stancu, tot in 1934, ii catalogheaza pe cei doi, „cavaleri de Curlanda“, adica invertiti (ciudat sau nu, termenul va fi preluat, in 1990, si folosit cu voluptate, in revista Romania Mare; adevarat, Curlanda devine Kurlandia). In Revista mea din 1936, Radu Gyr ii inculpa, si el, pe criterionisti, ca indivizi rataciti, clorotici, bijbiind dezorientati. Acelasi atacator il va califica, in Vestitorii din 1936, pe Eugen Lovinescu drept „baba libidinoasa a scrisului corupt“ (intrucit Lovinescu l-ar fi demitizat pe Eminescu); mai tirziu, Nicolae Rosu il va decreta pe Eugen Lovinescu „batrina canalie“, iar in 1940, in revista Sfarma-piatra, acelasi critic va fi portretizat de Ovidiu Papadima ca un „dolofan“ dominat de „ghearele rapace“ ale influentei evreiesti. Tot in Sfarma-piatra, in 1937, criticul Pompiliu Constantinescu (poreclit „Fonfila“ si „Fonfilica Prostantinescu“), fusese calificat ca „plod“ al lui „Oegen Lovinescu“.

In 1936, Nichifor Crainic decreta, in Gindirea, starea de „destrabalare“ a literaturii romane, produsa de influenta evreiasca, iar in 1937, Toma Vladescu se arata multumit, in Buna Vestire, ca literatura romana a fost dezinfectata de scriitorii pornografi (arestati) precum Geo Bogza, de pilda. In acelasi an, Ovidiu Papadima, scria, in Sfarma-piatra, despre asa-zisii scriitori pornografi ca despre niste „porci mari, porci luciz s…t vinzind porcaria in literatura asa cum unul se imbogateste cu o fabrica de cirnati“; scriitorii vizati erau, in plus, si „comercializatori de excremente“. C. Radulescu-Motru este considerat de catre Nichifor Crainic, in Gindirea din 1937, drept „gagaut filozofic“ al „scriitorilor porcosi“. In acelasi an, in Buna Vestire, el va fi poreclit „Radulescu-Mortu“, de catre Toma Vladescu. George Calinescu fusese catalogat drept „secatura venala“, in Axa din 1932. In 1939, in Porunca Vremii, el este calificat drept „gropar“, „solist al ghettoului“ si „pornograf“, scriind in „Haznal“ (porecla a revistei Jurnalul literar), fiindca i-ar fi demitizat, prin monografiile sale, pe Eminescu si Creanga, dar si fiindca ar fi fost un producator de asa-zisa literatura destrabalata. Tudor Arghezi este incriminat in Sfarma-piatra din 1936, de catre Vintila Horia, care acuza „mocirla pornografiei“ din Flori de mucigai, decretind ca „puhav si noroios“ talentul arghezian marcat de „ostrete putregaite“. Un an mai tirziu, in Rinduiala, Arghezi este catalogat, de catre Victor Puiu Gircineanu, „cobai“ al jidovismului, „degenerat“, „pornograf“ diabolic si „monstru moral“, prostituindu-se „viciat pina la maduva“ (calificative similare vor cadea in 1948 asupra lui Arghezi, prin pana lui Sorin Toma aflat sub auspiciile comunismului invadator, in serialul Poezia putrefactiei sau putrefactia poeziei publicat in Scinteia). Unul dintre cei mai vitriolati scriitori romani, in aceasta perioada, este Mihail Sadoveanu. N. Crevedia il incondeiaza, in Porunca Vremii din 1936, ca „mare prunar, mare basnar, mare vacar, porcar mare“, ironizindu-i corpolenta posterioara („esti in tur cit o banita“). Tot in 1936, in acelasi ziar, Sadoveanu este atacat trupeste (pentru „carnurile sale“) ca avind burta si ceafa de mason, fiind considerat „apostat“ – drept care cititorii sint invitati sa-l izgoneasca cu pietre si huiduieli. In 1937, in aceeasi gazeta, Sadoveanu este poreclit „Jidoveanu“, cititorii sint invitati sa arda cartile scriitorului, iar autorul sa fie stigmatizat cu fier rosu pe frunte si pus la stilpul infamiei.

El mai este catalogat „napirca“ otravitoare, drept care bibliotecile necesita deparazitarea de cartile sale. Al. Gregorian, in Sfarma-piatra din 1937, il considera pe Sadoveanu ca vindut lui „Uciga-l Toaca“, concentrindu-se, insa, pe blamarea corpolentei scriitorului: „aratare obeza“, „cu gusa raspindita in etaje“, „cadavru ambulant“; Sadoveanu este hiperbolizat maladiv ca „Bourul Moldovei, umflat de paie si... poate chiar circumcis“. Ovidiu Papadima, in aceeasi revista din acelasi an, il animalizeaza pe Sadoveanu ca „cimpanzeu batind cu o maciulie invaluita-n vata intr-o piele de porc“, scriitorul fiind portretizat si ca „fiara domolita, imbatata de stirvuri“. In Buna Vestire din 1937, Toma Vladescu se ocupa, la rindu-i, de „paparuda“ Sadoveanu, deconstruindu-i trupul in simboluri masonice si tachinind obrajii rotofei ai scriitorului ca fiind niste „buci“. Nicolae Iorga nu este uitat nici el, fiind atacat, insa nu atit ca scriitor ori istoric, cit ca om politic. Directorul de la Porunca Vremii, Ilie Radulescu, il califica in 1940 drept „calau moral“ si „rastignitor“ al generatiilor tinere. In acelasi an si ziar, I.P. Prundeni il ataca, printr-o animalizare sordida si printr-o dezumanizare vehementa, care vizeaza degradarea: Iorga ar fi, astfel, un „om de cauciuc“, „vedenie cu barba si umbrela“, avind caracter „de gelatina“. La nivelul registrului de tip bestiariu, Iorga este calificat ca „ihtiozaur“, apoi monstru care „se voia lins pe la toate incheieturile umede si sarutat in anumite locuri carnoase si incretite“, „o meduza peste trupul natiei, sugindu-i cite putin in fiecare zi si viata si onoarea“. Injuriatului i se aplica si un registru religios-demitizant: el este o „zdreanta apostolica“ ori un prooroc hidos care „se plimba pe deasupra natiei si ochii lui bulbucati se congestioneaza in tifne“. Ortodoxist fundamentalist, Radu Gyr decreteaza in curentele moderniste o „molima“, un „cancer“, un „scuipat“. In multe alte ocazii, modernismul este considerat „putregai“, „maracinis“ si „zgura“ otravitoare, care trebuie stirpit, pentru ca ar fi nerodnic. Uneori, atacatorii agresivi se intrespurca, asa cum se intimpla cu Toma Vladescu, acesta ajungind, la un moment dat, sa-l pamfleteze violent pe fostul sau mentor Nichifor Crainic. Articolul publicat in Buna Vestire din 1937 se intituleaza Pentru cel mai trist cadavru. Disectia lui Nichifor Crainic si el se doreste a fi o demolare virulenta.

„Miroase cam de mult timp Nichifor Crainic intr’adevar – fiindca s’a inteles ca de el este vorba – miroase insuportabil si daca acesta este singurul rau pe care ar putea sa-l mai faca, e totus o buna higiena aceea care pretinde sa inecam mai curind atita duhoare, atita mort, atita cadavru, in putina cerneala salubra. [...] Ce mai cauta – strigoiul asta nenorocit si plouat, batrina epava fara puteri!“ Pe tot parcursul lungului text, imaginea lui Nichifor Crainic este reluata degradat: „nefericitul vagabond al ambitiilor hoinareste prin smircuri si isi horcae veninul neputincios“ etc. Finalul textului consacra ideea de „toaleta funerara“ pe care Toma Vladescu i-a facut-o celui atacat: „Daca ati privit vreodata, pe un platou de executie al vreunei cazarmi, un om degradat caruia i s’au rupt epoletii si ramine, asa, ravasit, cu ochii holbati, scuipat si nedemn, cind din toate partile se aude huiduiala oamenilor cinstiti – inca n’ati putea sa imaginati povara de groaza si desnadejde cu care se coboara acum subt pamint cel mai trist cadavru din cite-am vazut“. Am citat abundent din articolul lui Toma Vladescu mai intii fiindca acesta este unul dintre cei mai duri si inflamati gazetari ai perioadei de care ma ocup aici, apoi fiindca el consacra si concepe atacul impotriva unei personalitati prin ideea de lapidare publica (cu toaleta mortuara in consecinta). Aceasta procedura a fost specifica extremei drepte romanesti si a fost preluata, mai tirziu, de comunisti. Acestea sint doar citeva flash-uri din zavistia strecurata intre scriitori, gazetari s.a.m.d., din motive de ideologie in primul rind, dar si din ranchiuni profesionale ori umane etc. Din nefericire, aproape toate mintile tinere, sclipitoare, s-au afisat in acea perioada sub stindardul extremei drepte. Intr-o celebra scrisoare catre Tudor Vianu, trimisa acestuia in 1945, Eugen Ionescu ii amintea pe colegii sai de generatie, infestati de legionarism: Mircea Eliade este sintetizat ca un „mare vinovat“, Noica este un „imbecil“ si „ipocrit“; alti colegi de generatie sint lichele, prosti fuduli ori secaturi. Cu totii, influentati de Nae Ionescu, un „odios defunct“. Cioran, partial iertat in scrisoarea catre Vianu, fusese catalogat drept „coropisnita demonizata“, intr-o scrisoare anterioara, din 1938, trimisa de Ionescu lui Ionel Jianu.

2. „Desjudaizarea“
radicala pentru asa-zisa mintuire a Romaniei
Imaginarul lingvistic violent al extremei drepte romanesti a apelat la noua registre caracteristice pentru mentalul romanesc: subuman, igienizant, infractional, bestiariu, religios, putrid-excremential, funebru, libidinos, xenofob. Este, poate, imaginarul care a atins toate punctele sensibile ale mentalului romanesc, toate complexele sale, inhibitiile si nevoia de compensare a acestora, fiindca a gasit un cal de bataie si tap ispasitor, propus la nivel european (in perioada de apogeu a extremei drepte), prin figura evreului. Defularea a fost extrema si redundanta, adesea2. Alaturi de evrei, ideea de democratie a fost, si ea, blamata in fel si chip. In general, viziunea agresorilor se axa pe imaginea partidelor politice „ruginite“, „mortaciuni“ sau „rime tiritoare“, a „plevei“ politicienilor, paraziti pe trupul natiei, ori chiar „secaturi“ si „otrepe“ reprezentind o Europa batrina si confuza. Aceasta presupusa agonie politica era considerata dezonoranta; Constitutia era proiectata ca un „bastard ignobil“, iar democratia, ca „dezmat“ si anarhie „scirnava“, dar si „stirv“. Pe acest fond de contestare a democratiei, se naste ideea necesitatii unei masive deparazitari, lansata de extrema dreapta. Aceasta considera ca „bacilii jidovesti“ au infestat Romania, drept care este decretata starea de salubrizare prin antisemitism, convietuirea cu evreii fiind considerata blestemata si molipsitoare. Termeni precum „depozit de vicii“, „cancer“, „lepra“, „ciuma“, „infectie“, „cangrena“, „plaga purulenta“ (intrate in corpul natiunii romane) sint tot mai des folositi. De aceea, reprezentantii si simpatizantii Miscarii Legionare mai cu seama se doresc a fi „chirurgii“ „cancerului national“ evreiesc, urgenta fiind purificarea si epurarea! Un bestiariu mereu sporit este aplicat evreilor si celor inruditi cu ei: viermi, omizi, paduchi, plosnite, maimute, porci, hiene, crocodili, rechini, sacali, magari, serpi, cotoi, napirci, caracatite, gusteri etc. Termenul de „fiara“ ori „bestie“ este utilizat, de asemenea, cu aplomb. Violenta imaginarului lingvistic al extremei drepte romanesti era in consens cu violenta fizica la care Miscarea Legionara apela pentru a-si lichida adversarii politici sau persecutorii. Feluritii teoreticieni ai Miscarii (majoritatea amatori, mai rar teoreticieni in adevaratul inteles al cuvintului) au incercat o legitimare a asasinatului ca metoda politica (de profilaxie si securizare), dar si ca metoda existentiala (de constructie etnica). In felul lor, legionarii se doreau a fi niste intemeietori, apologetii unei noi religii (tehnica aceasta va fi preluata de comunistii romani): asasinii legionari (nicadorii, decemvirii si altii), de pilda, erau considerati eroi si martiri, subordonind ideea de crima religiozitatii crestine. Confiscarea crestinismului era gindita tocmai pentru a legitima noua religie: printr-o manevra subterana, mutanta, crestinismul era subsumat strict legionarismului, chiar daca, prin aceasta, el devenea altceva decit crestinismul canonic. De aceea, evreii erau adesea acuzati nu atit ca primii rastignitori ai lui Hristos, cit mai ales ca rastignitorii pentru a doua oara ai lui Hristos, intrupat in natia romana pura, Miscarea Legionara ori in Corneliu Zelea Codreanu.

In general, cam toate gazetele cu orientare de extrema dreapta publica articole de doctrina si emotionalitate legionara; in unele, accentele antisemite sint in plan secundar, in altele, radicalismul antisemit este primordial. Unele dintre ele cultiva caricatura antisemita, infatisind, mai totdeauna, fie figura unui evreu obez si libidinos, rastignindu-l pe Hristos (a doua oara), fie figura unui soldat bolsevic evreu (capcaun si mefistofelizat). Pagini intregi ocupa propaganda legionara vizuala (ajutorul legionar, santierele, panteonul eroilor, figura Capitanului Corneliu Zelea Codreanu etc.) sau diferite documente legate de procesele legionarilor, amintiri ale unor membri marcanti ai Miscarii, documente si texte legate de perioada Prigoanei, descrierea ceremoniilor de inhumare a legionarilor considerati eroi si martiri etc. Cum am spus, toate aceste gazete sint xenofobe, respectiv antisemite, dar doua se evidentiaza in mod aparte prin vehementa lor: Porunca Vremii si Buna Vestire. Voi incepe, pe scurt, cu cea de-a doua, pentru ca Buna Vestire este, totusi, surdinizata in comparatie cu explozia fara limite, concentrata in sloganele antisemite scrise cu litere uriase pe frontispiciul Poruncii Vremii si in titlurile articolelor care, majoritatea, vizau demonizarea si batjocorirea evreilor romani. Buna Vestire din 1937 se axeaza contrapunctic, de pilda, pe ideea de acuzare a „ocultei iudeo-masonice“, prezentind in toate numerele gazetei varii articole despre „tilhariile“ si „hotiile“ evreilor imbogatiti pe spinarea romanilor crestini. Si acesta va fi un cliseu pe care comunistii il vor prelua din 1945, cu o singura schimbare: locul evreilor „paraziti“ ori „canalii“ profitoare va fi luat de „mic burghezi“, „chiaburi“ si, in general, de „dusmanii poporului“ incriminati pentru presupuse acte de vampirism financiar, negustoresc si national, fata de masa romanilor exploatati. In multe cazuri (si se cuvine specificat acest lucru), fostele victime mediatice, si nu numai, ale extremei drepte romanesti (evreii) au luat locul acuzatorilor, cel putin in prima faza a comunismului romanesc (1945-1952). Aceasta rocada si acest statut hibrid al unei victime care, mai apoi, a devenit calau (chiar si numai simbolic) o consider specifica pentru mentalul romanesc. Fenomenul Pitesti (petrecut intre 1949-1952), ca reeducare prin violenta (fizica, mentala, morala) si ca „spalare a creierului“, va dovedi din plin acest lucru. Asijderea, uriasul procent de colaboratori si informatori ai Securitatii din Romania, unii dintre acestia proveniti chiar din rindul unor fosti detinuti politici marcanti (a se vedea dosarele-scandal revelatorii din 2000-2001, puse pe tapet de CNSAS).

Revenind, insa, la Buna Vestire din 1937, doua articole mi-au atras atentia cu precadere. Cel dintii este semnat de Nicolae Bogdan si se numeste Necroforii cadavrelor morale: nu este greu de ghicit ca evreii sint considerati automat a fi romanofagi; ca necrofori ai cadavrelor morale (ale societatii), ei raspindesc in jur doar pestilenta, scirba, descompunere. Cel de-al doilea text este semnat de virulentul Toma Vadescu si se numeste Trebuie sa fim antisemiti!. Autorul consacra in evrei niste „mosafiri famelici“ care „s’au asezat cu pofta la masa noastra, s’au ingrasat foarte curind si comanda acum din stomac toata gindirea oficiala a tarii“. „De aceea scontinua Toma Vladescut vom fi antisemiti cu fanatism pina la exces si pina la scandal daca va trebui“, antisemitismul fiind un „imperativ de inalta salubritate in serviciul ideii nationale“. Acestea sint cele doua nuante pe care pedaleaza gazeta condusa de Dragos Protopopescu si Toma Vladescu. Titluri precum Singele crestinului si aurul Israelului, Invazia bestiilor hide, Groparii neamului romanesc, Export de jidani, Obraznicia iudaica, Sub calciiul lui Iuda, Medicii jidani asasineaza bolnavii crestini!, cu multe alte variante, impinzesc revista in scop propagandistic.

De departe, Porunca Vremii (am cercetat anii 1936, 1939, 1940), condusa de Ilie Radulescu, exceleaza in cele mai dure si umilitoare atacuri antisemite din Romania in perioada pe care o analizez aici. Pe linga articolele propriu-zise, se remarca caricaturi uriase infatisind fie evrei puhavi, rinjiti si libidinosi (circumscrisi imaginii capcaunului), fie evrei rahitici, nasosi, buzosi si satanizati. Se dorea o sensibilizare dubla, atit la imaginea evreului bogat, cit si la aceea a evreului proletar, cersetor, utilizindu-se un bestiariu caricatural alcatuit din diverse insecte (paianjenul, mai ales, si „paduchernita“), corbi si napirci, uneori acestea avind „colti tociti de ura“. Atacul corporal era, si el, esential, in acest caz, prin caricaturizarea pintecului digestiv si a chipului. Poezii ridicole, dar cu miza rasista, sint publicate tot in scop umilitor de catre Porunca Vremii, Radu Barda fiind, cel putin pentru o perioada, poetastrul antisemit de serviciu. Am retinut doua din productiile sale: intr-una, taranul roman isi propune sa are ogorul cu „jidani“ injugati in locul boilor; intr-o alta poezioara stupida, evreica Rifca, gravida, sta si cerseste alaturi de cateaua ei, care asteapta, si ea, pui: evreii o miluiesc pe Rifca, in timp ce un roman miluieste cateaua cu un „coltuc“ de piine. Morala este urmatoare: cateaua va naste ciini, in timp ce Rifca va naste hiene! In 1940, este publicata, inserata fiind intre diferite anunturi mortuare, de felicitare, aniversari etc., o poezioara nesemnata intitulata Viscul si Jidanul. O voi cita in intregime, intrucit ea este emblematica pentru antisemitismul gazetei Porunca vremii: „Intre visc si-orice jidan/ E o mare-asemanare:/ Acesti doi traesc avan,/ Doar stind altuia’n spinare!...// Intre pomi, deci, – se’ntelege, – / Precum viscul nu e pom, – / Nici jidanul cu-a lui lege,/ Intre oameni, nu e OM!...“. Intentia insidioasa era aceea de a strecura in mintea romanilor nu filozofice articole despre doctrina extremei drepte (articole pe care nu oricine le-ar fi inteles), ci de a miza pe minima rezistenta a romanilor, mult mai tangibili afectiv si mental prin astfel de productii si prin slogane scrise cu litere uriase ori titluri antisemit-inflamate, care ar fi fost retinute printr-o patrundere subliminala, asa cum se intimpla in publicitate. Mesajul se dorea a fi simplu, mecanic, minimal, mizind pe reactii pavloviene. Evreu trebuia sa fie egal cu speculant, gangster, degenerare, subuman, infectie. Uneori, este invocat cu aplomb un autor celebru, pentru a legitima antisemitismul: I.P. Prundeni tachina cinic „jidanii“ cu „perciunii nepieptanati“ despre a caror „duhoare“ „ridea cu atita pofta Schopenhauer“. Articole tendentioase despre, de pilda, codoasa Mina Goldstein care era traficanta a carnii vii cu „biete“ fete crestine, pigmentau abundent gazeta condusa de Ilie Radulescu. Ce s-ar fi facut directorul de la Porunca Vremii daca nu ar fi existat evreii, ca sa-i batjocoreasca? Intrebarea este pusa de un alt ziar al epocii (excedat de antisemitismul Poruncii Vremii), la care Ilie Radulescu raspunde socant ca, intr-o asemenea situatie, ori ar muri (o data inamicii existentiali inexistenti, nici exterminatorul lor nu isi mai are rostul), ori nu s-ar fi nascut niciodata. Cu alte cuvinte, directorul de la Porunca Vremii isi concepe antisemitismul ca fiind unul fiintial, organic, matricial.
In cele ce urmeaza voi inventaria imaginarul lingvistic violent din Porunca Vremii nu prin continutul articolelor publicate, ci prin titlurile si sloganele mediatizate de gazeta in scop tendentios si, asa cum am demonstrat mai sus, publicitar (mizindu-se pe cunoscutul efect de hipnoza fascinatorie, speculat in publicitate). Astfel, pot fi remarcate patru tipuri de titluri si slogane: 1. care acuza exaltat asa-zisa coruptie concreta a evreilor, 2. care sint legate de necesitatea „desjudaizarii“ (anuntata patetic-furibund), 3. sfaturi preventive date romanilor ori atitari ale romanilor in contra evreilor si 4. slogane amenintatoare la adresa romanilor presupusi a fi evreofili.
In primul tip de slogane se remarca urgenta cu care acuzatorii vor sa infiga steaguri pe intreaga harta economica a Romaniei, punctind locurile „infestate“ de evrei si „spurcarea“ profitoare (pe spinarea „bunilor romani“) a acelor spatii care s-ar cuveni a fi igienizate: Dentistica acaparata de evrei, Traficul jidovesc cu diplome false, Negustorii jidani urmaresc acapararea Abatorului, Evreii detin o proportie alarmanta in inginerie, Din tainele ghettoului. Cum este speculata faina de catre fabricantul de azime, Comertul de cereale acaparat complet de jidani, Cum speculeaza jidanii recolta agricultorului crestin, Orase si tirguri basarabene prada samsarilor jidani, O cruciada a comertului Romanesc. Negustori, recuceriti comertul jidovit!, Razesii moldovenesti speculate de Iuda, Prelucrarea aurului si pietrelor pretioase in miinile jidanilor, Caracatita ovreiasca ameninta din nou farmacia romana, Fabricantii de parfumuri si cosmetice: piratii si viperele pamintului romanesc, N’au ce cauta jidanii in presa si literatura!, Sa fie dati afara jidanii din medicina si farmacie!, Afara cu jidanii de la export. Vrem monopolul de stat!, O pagina de scelerat jaf jidovesc. Vermina iudaica in tripourile capitalei, Hiene cu stomah de crocodil. Pirati si plosnite, inamici publici ai Romaniei etc. Este vizibil, in enumerarea anterioara, infantilismul hiperbolei acuzatoare: de la dentisti la fabricanti de parfumuri, de la ingineri la brutari, de la bijutieri la industriasii carnii, comertul romanesc era considerat a fi imbolnavit de negustorii evrei care „otraveau“ produsele pe care le comercializau si, implicit, dezonorau meseriile pe care le practicau. Incriminatorii mizau pe suspiciunea pe care o strecurau in rindul romanilor (crestini), care aveau sa boicoteze comertul tutelat de evrei, in urma semnalelor de alarma trase de acesti presupusi supraveghetori ai bunelor moravuri, bunului comert etc. Gazetarii antisemiti de la Porunca Vremii pozau intr-un fel de militarizati ingeri pazitori ai natiei, vazuta ca incapabila sa se mai apere singura in fata blamatei avalanse de coruptie semita. Nu le lipsea acestor igienizatori cu vocatie disciplinara decit sa poarte costumul si masca de protectie, pentru a incarna la propriu ideea atit de draga lor, a „chirurgilor“ Romaniei evreizate.
Un loc secundar il ocupa apoi sloganele legate de demonizarea si alteritatea evreilor (acestea vizind re-romanizarea Romaniei, adica asa-zisa recucerire a natiei din „ghearele“ invadatorilor – vesnica obsesie a romanilor, legitima atita timp cit suveranitatea nu fusese obtinuta, dar aberanta atunci cind suveranitatea nationala era implinita). Iata o alta insiruire reprezentativa: Romani nici de saminta! Mai multa obraznicie jidoveasca decit in Palestina, Spre sfirsitul lumii jidovesti? Opiniuni naturaliste, Jidovimea nu se satura!, Demascarea monstruozitatii talmudice, Degenerarea jidanilor ca rasa (cu precizarea: Anomaliile faciale si malformatiunile craniului sunt cartea de vizita dupa care se poate distinge un jidan), Prin antisemitism la mintuirea neamului, Pacostea judaica, Pute tara de jidani, Canalia judaica in ofensiva, Israel la ultima lui raspintie!, Judaismul este plaga cea mare a omenirii!, Iuda: fermentul si sacalul razboaielor, Israel, parazitul istoric al omenirii, Luati-ne ovreii de la sate ...ori plecam noi!, Pieirea ta, prin tine, Izraele! etc. Multe din aceste slogane sint preluate din instrumentarul lingvistic colectiv al extremei drepte europene (in special din Germania), fiindca este vizibil un pattern al violentei antisemite; dar exista si romanizari ale acestor slogane, precum in Pute tara de jidani, de pilda. Nazistii germani sau fascistii italieni ar fi folosit, poate, verbul a mirosi urit sau, eventual, a duhni, dar romanul foloseste varianta cea mai concisa si cu impact pentru publicul mediu, varianta neaosa, cum s-ar spune. In cazul acestor slogane este, apoi, de remarcat, in subsidiar, ideea de mintuire a neamului, obsedanta pentru adeptii extremei drepte romanesti care rivnesc sa fie perceputi si ca niste misionari.
Iata acum sfaturile, scrise cu litere uriase, date de catre agentii supraveghetori ai „bunului romanism“: Romane: nu sta la masa cu jidanul!, Romane: nu fi prieten cu jidanul!, Tovarasia cu jidanul te pierde!, Prietenia cu jidanul te dezonoreaza!, Nu te baga, Romane, sluga la jidan!, Prietenia ta cu jidanul nu-ti face cinste!, Nu-ti otravi sufletul cu presa jidoveasca!, Romani si Romance, nici un ac dela jidani!, Mama Romanca, nu cumpara dela jidan!, De jidan nu scapi decit lovindu-l in punga!, Vrei sa scapi de jidan? Boicoteaza-l!, Nu-ti incerca norocul la jidan, Romane!, Romani! Feriti-va ca de foc de marfa si de slova-otrava jidoveasca!, Fii Roman! Nici un ban jidanilor!, Romani si Romance! Boicotati tot ce e marfa si presa jidoveasca etc. Ce ar fi de sesizat aici: mai intii ca sfaturile variaza de la a fi concret-profilactice la moralizatoare; apoi ca este solicitata o intreaga gama a romanilor – romanul cu titlu de colectivitate, mama romanca, poporul roman alcatuit din indivizi distincti, dar si nedistincti, ori din cupluri si familii. O anumita agresivitate, vaga deocamdata, se resimte in sfatosenia aceasta ce se doreste a fi sanificatoare: dezonoare, necinste, iata citiva termeni ginditi strategic, pentru a produce o culpabilizare a posibililor „ne-buni“ romani care, insa, mai au o sansa de indreptare pe care le-o dau gardienii „adevaratului“ romanism, intru mintuirea neamului.
In sfirsit, ultimele slogane pe care le voi enumera devin agresive, sanctionind romanii presupusi a fi ajuns la tradare, prin evreofilia lor: De esti Roman, dece stai la brat cu jidanul?, Demascati-ne pe toti Romanii, sluga la jidan!, Ai sa plingi amar casatoria ta cu Rifca!, Vai de copilul ce ese din unirea ta cu Israel!, Legatura ta cu jidanul e tradare de neam!, Repara-ti gresala, rupe-o cu jidanul! etc. Poate ca aceste ultime asa-zise sfaturi sint chiar mai reprezentative pentru mentalitatea epocii analizate aici, tocmai pentru ca ele nu se multumesc sa acuze „oculta iudaica“, ci se intorc inclusiv impotriva romanilor, mai exact a romanilor care nu mai sint considerati a fi „buni romani“. Este acesta un gest de harakiri si de automutilare, caci militarosii ingeri pazitori ai natiei ajung sa sugereze inclusiv epurarea romanilor vinovati de asa-zis colaborationism iudaic. Familiile mixte, prietenia romanului cu evreul (Mihail Sebastian va nara, in Jurnal, pe buna dreptate afectat, despre felul in care prietenii sai de generatie l-au repudiat), copilul hibrid etnic, toate aceste situatii devin culpabile in logica purismului romanesc instituit de extrema dreapta. Interesant, apoi, este faptul ca igienizatorii propun actiunea de demascare la adresa romanilor evreofili (care ar putea duce la un eventual linsaj public, chiar daca simbolic deocamdata). De remarcat ca acelasi termen, demascare, va fi folosit cu voluptate de agresorii comunisti, atunci cind vor instaura uriasa actiune de epurare a „dusmanilor poporului“ (in cadrul reeducarii violente din inchisoarea Pitesti petrecuta intre 1949-1952, actiunea si termenul cheie al reeducarii era demascarea intreita – externa, interna si autodemascarea). Dar a demasca, si in cazul legionarilor, si in acela al comunistilor, a dus, in cele din urma, la concretizarea unui fratricid la nivelul natiei. Aceasta este o alta nota comuna celor doua extremisme, de dreapta si de stinga, marcate de un complex mioritic al fratricidului. La urma urmei, unul din miturile considerate intemeietoare pentru natia noastra se sprijina pe o balada care consacra, pe linga resemnarea in fata mortii, fratricidul violent. Extrema dreapta romaneasca si comunistii au comis un fratricid verbal mai intii, urmat de cel carnal. In secolul XX, atit de glosata si invocata toleranta romaneasca este o trasatura de caracter inexistenta, cel putin la nivel politic. „Bunul Roman“ il va executa si linsa pe „ne-bunul Roman“, atunci cind nu il va putea aduce cu de-a sila pe „calea cea buna“ a mintuirii neamului.

––––––––––
1. Un bun ghid, in acest sens, il constituie cartea lui Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreapta romaneasca, Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 1995.
2. Am panoramat si consultat citeva gazete si reviste cu orientare de extrema dreapta, in diferiti ani, dupa cum urmeaza: Axa (1933, condusa de Mihail Polihroniade si Ioan-Victor Vojen; 1940, condusa de Paul Costin Deleanu, subintitulata ziar de lupta politica, doctrina legionara, informatie si reportaj), Buna Vestire (1937, condusa de Dragos Protopopescu si Toma Vladescu, subintitulata ziar liber de lupta si doctrina romaneasca; 1940, condusa de Grigore Manoilescu si, mai tirziu, de Alexandru Constant), Chemarea Vremii (1938, condusa de Titus Popescu, subintitulata organ de lupta nationalista), Cuvintul (1938, condusa de Nae Ionescu; 1940-1941, condusa de P.P. Panaitescu, subintitulata ziar al Miscarii Legionare), Porunca Vremii (1936, 1939, 1940, condusa de Ilie Radulescu, subintitulata tribuna zilnica de lupta nationala si crestina), Sfarma-piatra (1939, condusa de Nichifor Crainic; 1940, condusa de Ion Gregorian, subintitulata saptaminal de lupta si doctrina romaneasca si, mai apoi, ziar de informatie si lupta romaneasca; 1941, condusa de Al. Gregorian) si Vestitorii (1941, condusa de Alexandru Constant, subintitulata revista de doctrina nationalista).

 
 
 
Cele mai citite articole
„Valea Jiului, o cetate de suflete tari“. Istoria unui interviu
Gala HOP – actori şi performeri. Bonus: discriminarea actriţelor redivivus
O restanţă: disidenţa
DE RECITIT. Dramele de conştiinţă ale omului politic
TANDEM. Mîncăul
Cele mai comentate articole
„Valea Jiului, o cetate de suflete tari“. Istoria unui interviu
O restanţă: disidenţa
DE RECITIT. Dramele de conştiinţă ale omului politic
BIFURCAŢII. Despre studenţi cu sau fără bac
TANDEM. Mîncăul
Cele mai recente comentarii
Oare mai pot fi citite ideile unor oameni...
Constatare
pre-rechizite
rectificare
Dorin Tudoran elocvent (I)
 
Parteneri observator cultural
Universitatea Bucuresti 150