OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ce-or fi astia „amifrani“? Oarece omuleti verzi? Niste fiinte ciudate care fac parte dintr-o societate secreta? Vreo secta noua (...si cu sergentul zece, s-ar putea completa, pentru a fi in linia manualelor scolare prealternative)? Mais oui. Sintem pe-aproape. De zece ani, „secta amifranilor“ respira. Pulseaza. Se manifesta cu frenezie debordanta, fara complexe. Actioneaza la suprafata, la vedere. Pe scena, in fata oricui doreste sa-si relaxeze mintea (nu chiar cea de pe urma) cu altceva decit cu scenete grobiene si poante ce dau apa la moara prostului gust si-i scarpina pe burta pe cei ce n-au in casa decit o carte, cea cu telefoane. „Amifranii“ sint niste homo ludens (la plural) care, in timp ce se joaca invata, invatindu-i si pe altii. Ei se aduna intotdeauna in inima orasului, adica in cladirea teatrului. Dupa „filozofia“ lor, teatrul este inima unei cetati.

Florin Didilescu se numeste cel care, in urma cu zece ani, a lansat Festivalul Amifran (ar trebui sa traduca el chestia asta, s-o zica pa romaneste, altfel il poate paste vreo amenda, pastele ei!), festival deschis trupelor liceene de teatru in limba franceza, atit din tara cit si din strainatate. Si am constatat, cu placuta surprindere, ca se vorbeste bine aceasta limba si pe meridianele unde nu exista „problema“ lui i din a. Cum ar fi Rusia, Ungaria, Slovacia ori Lituania... Orasul in care, de zece ani, se aduna amifrani din mai multe tari (vecine ori prietene) este Aradul. Ar putea sa se mindreasca cu asta cei care raspund de el, de oras, atit din punct de vedere cit si. Pina la urma, e treaba lor daca o fac sau nu. Timp de o saptamina, cladirea teatrului plus altele din jur (unde se tineau atelierele) fura transformate intr-un adevarat stup. Se zumzaia pe noua limbi (cite tari participante, v-ati prins, non?) dar pe scena toti erau francezi si artisti ce ridicau, deseori, publicul in picioare, obligindu-l sa aplaude si sa se entuziasmeze mai dihai decit la un meci de fotbal.

Cu o dictie corecta (chiar daca unii mai ziceau, je suis perdiu...) si o dezarmanta pofta de joc, liceenii francofoni au oferit un repertoriu divers, orientindu-se, in special, spre comedie. Doar este virsta cind se (mai) ride cu pofta, cind se (mai) spera fara retineri, cind optimismul (mai) e in faza de virf de unde nu mai poate decit cobori... Multi clovni la aceasta editie, numeroase trupe apelind la prezenta individului cu zimbet exagerat de larg, cu nasul borcanat si rosu, imbracat pestrit. Majoritatea profesorilor-regizori si-au gindit spectacolele ca niste ateliere de improvizatie pe teme date (adaptari, colaje, prelucrari), costumindu-si interpretii in negru, simplu, tricou, pantaloni. Au existat exceptii, unele notabile, precum trupa Caractere din Dej condusa de Ligia Clinciu cu Esmeralda dupa Hugo, spectacol ce a impresionat, in primul rind, prin costume. Stacheta interpretativa a tinerilor francofoni din aceasta editie jubiliara a fost bine ridicata, unii dovedind real talent scenic. De altfel, cam toti s-au simtit bine pe scena, relaxati, dezinhibati, transmitind si comunicind cu sprintena nonsalanta. De-a dreptul impresionante au fost trupele din Rusia, mai exact cea din Moscova (text Jean Cocteau) si din Sankt-Petersburg (text Erkov). Vassilisa Piavko si Irina Malnicova si-au indrumat atit de bine elevii incit aveam, uneori, impresia ca asist la spectacole date de studenti ai institutului de teatru.

Trupele romanesti au avut cea mai buna pronuntie, evident, dupa cele din Franta si Belgia. Prilej de mindrie nationala! Imi venea sa vopsesc toate bancile din parc si stilpii si fatada teatrului si fetele spectatorilor à la tricolorul francez! M-am abtinut, totusi, sa nu-i jignesc pe francezi si mai bine m-am lasat incintat de spectacolele formatiilor din Baia Mare (Dramatis personae-Nicolae Weis), Cluj (Les Francofols-Liliana Somfalean), Bucuresti (Liceul Ion Creanga-Beatrice Moraru) sau Arad (Les Aines Amifran 2-Florin Didilescu). Spectacolul acestora din urma, Ruy Blas dupa Hugo, s-a derulat in sase episoade vivante, parodic-romantice de o mare savoare si prospetime, de bon gout, provocind lacrimi de crocodil pe scena si lacrimi de... ris in sala. Un spectacol delicios ca o savarina, ca o batalie cu frisca. Trupa Assentiment din Huedin (Alexandru Jurcan, Doru Ioan Rus) a facut, oarecum, o figura aparte, prezentind Anii teribili dupa Hugo (doar sintem inca in anul Hugo, n-ati uitat) si socind pe unii prin scenele „dure“ – de parca Hugo ar fi scris despre Revolutie vodeviluri si glumite zglobii! Cei 24 (!) de interpreti s-au miscat excelent pe scena, intr-o unitate de „cujet si simtire“, fara opinteli ori ezitari. Citeva „productii“ slabe, caraghioase, au existat. Dar vina nu este decit exclusiv a profesorilor. Cum a fost cazul profesoarei siciliene care si-a pus liceenele (frumoase, inalte, dezvoltate) sa miaune si sa salte pisiceste, precum fetitele de gradinita, grupa mica, aruncindu-le intr-o lumina penibila. Dar asemenea momente fura atit de putine incit au trecut ca si cum... nici n-ar fi fost. Cu toate ca s-a renuntat la premii (ceea ce e foarte bine, chiar daca unii romani sint ahtiati dupa ele) doamna Ana Rossini, care organizeaza un festival similar la Napoli, a tinut sa premieze, personal, doua trupe romanesti oferind, uneia un cirnat de 2 centimetri sub vid, iar celeilalte o prajitura. Gestul conteaza.

Festivalul Amifran de la Arad are, de-acum, o personalitate distincta ce nu poate fi ignorata. Eu ma intorc de acolo intotdeauna mai tinar si mai plin de sperante ca niciodata. E ca un drog necesar. Parerea mea.