OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Horia URSU
Anotimpurile dupa Zenovie si alte proze
Cu o postfata a autorului. Editura Paralela 45, Colectia „Proza contemporana“, Seria „Prozatori romani“, Pitesti-Bucuresti-Brasov-Cluj-Napoca, 2001,
132 p., f.p.


De o distinctie nicidecum studiata, cu o naturala discretie pe cararile cotidianului, Horia Ursu investeste cu noblete cea mai uzuala vestimentatie, precum si cea mai banala conversatie, cind se intimpla sa conceada la ea. Departe de „muscatura“ inveninata a ambitiilor carieristice, insa nu lipsit de orgoliul bine strunit al constiintei artistice, al omului ce-si controleaza existenta prin cuvint, scriitorul Horia Ursu este „in civil“ unul dintre cei mai rigurosi profesori de franceza ai Universitatii clujene, amorezat de slefuita claritate a limbii lui Voltaire, de la a carei eleganta nu s-au putut sustrage nici cei mai rebeli creatori ori adepti ai „filozofiei strazii“. Poate nu e lipsit de importanta sa amintim aici specializarea sa, unica in tara, in universul romanesc al lui Milan Kundera, subiectul unui stralucit doctorat, dar si comunicarea ce-l leaga de cehul-francez, impartasind cu acelasi o vasta corespondenta.

Produs al studiilor filologice clujene, depasindu-le, cum se mai intimpla, in fericite cazuri, prin traversarea „avatarurilor“ meseriei pe „coclaurile patriei“ imbogatitoare de experienta si sens – atunci cind nu sucomba in impudica si prea suficienta rutina –, Horia Ursu, desi ar fi meritat un destin mai clement, a parcurs traseul circular din natala zona Alba la Cluj, apoi la Baia Mare si din nou la Cluj. Asa cum marturiseste in postfata volumului Anotimpurile dupa Zenovie…, a trecut prima oara granita de stat a Romaniei abia in 1990. Asemeni autorului, microromanul Anotimpurile dupa Zenovie a strabatut un „itinerar initiatic-punitiv“ i-as spune eu. Fiindca, doar lucrari insignifiante cind nu de-a dreptul „omagiale“ au scapat eventual de „foarfecele“ politically correct (avant la lettre) al ideologiei politienesti dinainte de ’89. Un roman (Zenovie) si citeva povestiri (scrise intre 1983-1985) i-au fost recomandate dnei Magdalena Bedrosian pentru Editura Cartea Romaneasca de catre Mircea Zaciu. A aparut in formula „Debut“, lasindu-i autorului „un gust de cenusa“. Dar nici amaraciunea „cenusei“ nu-l indeparteaza pe Horia Ursu de mordanta veghe a ironiei. O noua versiune apare in 1988: „Ani de zile m-am consolat cu gindul ca nu aceasta este nuvela pe care am scris-o“, desi Magdalena Bedrosian il asigurase ca are a face cu un text „din care nu se poate clinti un cuvint“ (nici o virgula, as adauga aici, fara teama de-a gresi). Consolarea „esecului“: intilnirea cu Magdalena Bedrosian, Gabriela Adamesteanu, Mircea Nedelciu, iar la urma, prezenta editie, netrunchiata, sub egida Paralelei 45, drept argument al revansei inlesnite uneori de timp, cu conditia sa supravietuiesti pina la termenul visat.

13 sint „momentele“ din Anotimpurile dupa Zenovie, istorii inlantuite si intretaiate, desfasurate intr-o cadenta inrudita cu inexorabilul „pasilor timpului“ spre netimp, cadenta a dangatului pendulului spre tacere. Anii/anotimpurile se „dilata“ ori „se comprima“ in functie de ponderea evenimentelor, unde accentul se asaza asupra epocilor de ruptura, de discontinuitate nascind eterne „tranzitii“...: Marele Razboi, al Doilea Razboi Mondial cu dizlocarea barbatilor luati la oaste sau cazuti prizonieri, in fine, alte moravuri si imperative impuse dupa schimbarea regimului din 1945. Intre 1945 si vremea tineretii lui Zenovie umbrita de inchisoare, de identitatea trunchiata a somnului-viata-aspiratie vaga si nehotarire, orice temporalitate e posibila si credibila, pina si cea a zilelor noastre.

Locul romanului este Apudul, zona miniera din Transilvania, inrobita mai mult zapezii decit climei solare – metafora a unui vesnic inghet dezmortit abia de ceata si ploile toamnei, arareori cedind in fata luminilor crude ale primaverii. Fiindca vara nu se intimpla pe aici, ea poate fi intilnita doar la mare, marea pe care nimeni din Apud n-a vazut-o, dar la care viseaza cu totii: „Marea este ceea ce este“ sau e „ca si cum te-ai aseza cu spatele la pamint“. Ori e neinduratoare, asemeni femeii frumoase, jinduite de toti, puternica si frumoasa „ca moartea“; „doar netotii se tem de ea“, pentru ca „nu stiu sa moara“. Iar marea chiar aduce moartea singurului personaj cu adevarat liber, fascinanta Maria, al carei pacat major nu este feminitatea, ci ignorarea propriei forte, greseala evitata de mama ei. Apudul lui Zenovie e teritoriu „mitic“ deoarece a nascut o lume autoreferentiala si e simbolic fiindca poarta in nuce trasaturile orgoliilor frustrate ale Europei central rasaritene, cea „de-a treia Europa“, Mitteleuropa, cu toate obsesiile ei claustrofobe. In constructia carcerala, dar policroma, a tinutului Apud, Horia Ursu se apropie de viziunea lui I.D. Sirbu cel din vremea scrierilor petrilene. Petrila si Apudul, zone miniere din Ardeal, populate de reprezentantii mai tuturor natiunilor Europei Centrale: romani, ruteni, evrei, ucrainieni, nemti, unguri, slovaci, astfel ca prima „citire“ a spatiului drept tirg, fatalmente pseudorural atit de familiar noua, e corectata de graduala descifrare a textului.

Naratiunea consacrata acestor destine si locuri se structureaza circular printr-o succesiune de flash-back-uri, unele avind ramificatii temporale cu proiectarea spre viitorul din perspectiva trecutului. De aceea, istorisirea de ansamblu nu are o fluenta satisfacind comoditati, ci staruie asupra imaginilor care se finalizeaza adeseori in neprevazutul gesturilor extreme: moartea in valurile marii a Mariei, injungherea unui ortac la birt, plecarea cu amantul in lume, casatoria abrupta, decizia ultima de salvare prin fuga a lui Zenovie, agresiunea militianului-bonom, cearta Semproniu si Petru Cain etc. O interesanta recurenta revine rostului muzeului. Timpurile noi (cele de dupa 1945) instaleaza in Apud un muzeu: „Nu aveti muzeu, dar aveti istorie“, precizeaza Alexandru Hinortean, primul director al muzeului numit de Centru. Asadar, trecutul muzeificat/mumificat – nicidecum respiratie a memoriei fertilizind prezentul, nici vorba de viul si armoniosul dialog al „vechiturilor“ din anticariatul evreului Cain – formeaza unul dintre acele subtile straturi „freatice“ ale ironiei lui Horia Ursu. Este doar un exemplu, dar se pot cita propozitii cu valoare aforistica la fiecare pagina. Oare de ce viseaza Petru Cain la oamenii ce vor da navala in micul sanctuar al trecutului (neoficial) pe care-l gestioneaza? „Unii pentru ca nu sint dispusi sa-si sacrifice trecutul; altii pentru ca nu si-l cunosc; iar altii pentru ca sint nevoiti sa-l inventeze si sint gata de orice ticalosie pentru a salva fie si iluzia lui.“ De asemeni, aflam ca: „Fiecare om incape intr-un cuvint. Cuvintul pe care il merita. Intr-o buna zi, mai devreme ori mai tirziu“.
Alte scrieri din volum (Scrisoare acasa, Maxim, Nocturna, CFR), mici si de neuitat captari ale trairii cu si despre oameni in locul facerii si al pierzaniei lor, mereu acelasi, completeaza acest volum de o rara acuratete a cuvintului.