Discursul public din România ultimilor patru ani s-a degradat progresiv şi la această situaţie au contribuit din plin „intelectualii în uniforme“ (cei de care multstimatul şi iubitul preşedinte a declarat, pe 31 iulie, că ţara are nevoie), care s-au înrolat în tabere politice, abdicînd astfel, de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni, de la statutul lor de opozanţi ai Puterii. Ceea ce nu înţeleg nici jurnaliştii partizani, nici intelectualii de curte este că, odată arondat unui partid sau personaj politic pe care îl glorifică prin toate intervenţiile lor publice, devin, volens nolens, simpli propagandişti, cu nimic diferiţi de activiştii comunişti împotriva cărora vituperează, de altfel, ori de cîte ori au ocazia.
Una dintre puţinele victorii cu care
se poate lăuda Traian Băsescu în cei cinci ani de mandat
prezidenţial este antagonizarea fără precedent a societăţii
româneşti. N-a reuşit singur, desigur, i-au venit în
ajutor jurnaliştii „căuzaşi“ şi intelectualii de curte, ce
pot fi recunoscuţi după stilul encomiastic, lipsit de accente
critice la adresa şefului suprem, ca şi după recompensele primite,
prin Parlamentul European sau pe la Palatul Cotroceni. Trist
este că majoritatea propagandiştilor deghizaţi în formatori
de opinie au alterat grav imaginea jurnalismului independent, făcînd
din datul cu părerea un fel de sport naţional, practicat cu aplomb,
pentru a masca absenţa profesionalismului şi a rigorii
intelectuale. Aşa se face că, de trei ani încoace, trăim
într-o adevărată isterie, spaţiul public fiind dominat de
răcnete doar în aparenţă justiţiare. Spun în
aparenţă, pentru că, urmărind cu atenţie presa cotidiană a
ultimilor ani, nu se poate să nu vezi tectonica halucinantă a
grupurilor (de interese) din peisajul mediatic românesc.
Trebuie să fac o paranteză: nu
contest că există jurnalişti şi intelectuali care au crezut
sincer în promisiunea schimbării anunţate de actualul şef al
statului (eu însămi am sperat că schimbarea e posibilă). Nu
neg nici că oferta clasei politice de la noi e prea puţin
ispititoare şi că îi înţeleg pe cei care, dezamăgiţi
de spectacolul jalnic al vorbelor politicienilor, nesusţinute (ba
chiar infirmate) de fapte, mulţi sînt derutaţi şi incapabili
să mai creadă în promisiuni, indiferent din partea cui ar
veni ele. Dar orice urmă de onestitate dispare atunci cînd
închizi ochii la sau, şi mai rău, încerci să scuzi
acţiuni politice care te umplu de scîrbă doar cînd sînt
întreprinse de adversari, nu şi de amici. Pentru că în
această situaţie devine evident că nu principii apără cei care
rostogolesc un potop de vorbe sforăitoare, ci oameni politici
corupţi.
Cît priveşte modul intermitent în care funcţionează memoria „intelectualilor în uniforme“ (şi a jurnaliştilor încolonaţi), este fascinant să vezi cum oamenii aceştia îşi amintesc brusc tot felul de amănunte biografice, ori de cîte ori vreunul dintre cei percepuţi ca prieteni îndrăzneşte să iasă din pluton şi îşi permite să ia o oarecare distanţă, pentru a formula o opinie critică. Altfel spus, dacă defilezi alături de noi nu ne aducem aminte ce-ai făcut în trecut, dacă, însă, te răzgîndeşti şi ne pui într-o lumină proastă, asumîndu-ţi libertăţi intolerabile, ne amintim tot ceea ce ţi-ar putea strica imaginea. Citiţi pe bloguri şi pe diverse site-uri de presă opiniile despre Emil Hurezeanu formulate, în ultimele săptămîni, de unii jurnalişti, cunoscuţi pentru dragostea lor necondiţionată faţă de preşedinte şi veţi înţelege că, în ceea ce îi priveşte, principiile merg doar pînă la poarta Cotroceniului.
Partizanatele politice evidente au
făcut să prolifereze în spaţiul public un discurs de tip
maniheist, care împarte societatea în alb şi negru, fără
nuanţe. Devenit loc comun al retoricii încolonate, maniheismul
politic are un scop evident: să ne convingă de faptul că există
partide rele, pe care e recomandabil să nu le votăm, şi un partid
– unul singur – al binelui suprem. Ce mai contează că o astfel
de imagine este nerealistă şi utopică, doar drumul spre iad e
pavat cu intenţii bune?
Să ne privim în oglindă şi să recunoaştem: ne plac etichetele, ne plac execuţiile rapide în piaţa publică, ne plac idolii de mucava, gesturile teatrale, declaraţiile retorice, istericalele. Nu avem timp de analize serioase, nu avem chef de argumente, de construcţii solide – sînt plicticoase şi lipsite de stil. Sîntem grăbiţi, domnule!

