OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La vremea cind apar aceste rinduri, Gabi Dobre si Adriana Istodor negociaza probabil cu Sf. Petru punctajul pentru primul lor interviu cu Dumnezeu. Eufemistic – putem spune ca „au plecat putin“, dar malitios trebuie sa recunoastem ca s-au saturat de-o lume care nu le-a apartinut lor, tinerelor generatii, ci posesorilor de feude publicistice, acareturi numite simandicos „publicatii“.
Pe forumul de pe Internet al breslei s-au facut dese apeluri pentru sustinerea morala si materiala a celor doi, smulgindu-se chiar o suma consistenta din visteria guvernului, asta la presiunea celor multi – a caror semnatura a fost si este omonima cinstei, acuratetii, responsabilitatii. Tinerii colegi jurnalisti au facut tot ce omeneste era posibil.

Au fugit la Fundeni sa doneze grupa de singe ceruta, au renuntat la citeva drepturi de autor pentru semenii lor in suferinta, au strigat in pustiu „Ajutor!“, raminindu-le doar dreptul la lacrimi pe morminte.
Jurnalistii tineri si-au strigat neputinta in fata mortii. Rudele si-au stors ultimele lacrimi. Autoritatiile au trimis coroane. S-au publicat ferpare, in spatiile dedicate editorialelor, spatiu din care – de obicei – samsarii de presa mai ciugulesc de-o friptura.
Nimeni nu i-a vazut pe „cerepisti“ cu vreo privire aplecata peste proaspetele morminte sau cu vreun gind de piosenie, ei fiind ocupati sa-si etaleze prea tele-mumificatele figuri, tutankamonicele lor fapturi pe micile ecrane, unde isi dau cu parerea despre te miri ce. Fie ca e vorba de „Icoana care plinge“ din Letea Noua sau de demisia personificata a guvernului, ei isi fac siesta neincetat pe mesele inecate de luminile orbitoare ale platourilor. Viata lor de Buftea e plina de efuziuni mimetice, amalgamata de sabloane, distrusa de partituri in chei prafuite, tristetea lor e cosmetica, trairile le sint previzibile, atitudinile usor de ghicit. Totul e sarac, precum fardul sintetic pe obrazul unui mort.

„Emil Hurezeanu il are ca invitat pe Cristian Tudor Popescu!“, „Cristian Tudor Popescu il are ca invitat pe Emil Hurezeanu!“. E un capat de lume si de poveste. S-au terminat si analistii si invitatii, ar spune lumea. Coboara capota peste inteleptii neamului. Spectatorul neinstruit ramine cu impresia ca toata inteligentia romaneasca incape intr-un portbagaj. Mistocarul zappeaza dupa becali-euroi, in timp ce majoritatea tacuta si satula de opinii da sa vada un film. Casnica o cauta pe Raduleasca si din oala minune sare un Ion Cristoiu, mic. Natiunea nu mai poate fi barbata si e de-a dreptul disperata! Asta se intimpla seara de seara, ceas de ceas, spre insidioasa lehamite a consumatorilor de media, care prefera sa nu se mai joace cu telecomanda. Decit sa sesizeze forurile competente, cum le-ar sta scris in drepturi, mai bine renunta.

Marii moguli ai neamului au reusit performanta sa acumuleze rating-uri cu minusuri si nimeni nu-i taxeaza. Sint intr-un de-click total si multimea nu sesizeaza vertijul. Emit bazaconii de pot scoate natiunea miine in strada, precum a facut-o Orson Welles in preistoria radioului, si nu exista vreo instanta care sa-i taxeze.
„Cind am intrat in gazetarie, nu imi pasa ce salariu am!“, declara Cristian Tudor Popescu, baronul efuziunii jurnalistice prin toate canalele, in fata unei bunicute-moderator, tacuta si cazuta in admiratie. Intr-o parte, un taur scapat din staul, iar in alta, o batrina ce si-a adus cu ea in salonul din platou fardurile, bigudiurile, veneratia, neputinta si orgasmul. Nimeni nu-l va intreba in vreun spatiu de timp proxim cum cenzura articolele la Adevarul!
Pozitiile ca si figurile sint posibile cind victima este pasiva. Nimeni nu-l poate contrazice pe proaspat-impacatul-cu-Basescu, starostele mass-media scrise, nescrise sau banuite de ceva dire de competenta. Omul pare intelept si destoinic in afirmatii pentru cei care nu au un univers de comparatie.

Individul ia fata usor. Din mormintul sau smaltuit cu faianta da senzatia unui intelept stoic. Personajul cu crema de analist se da jovial cind mingea pluteste in careul sau, devine vulcan cind Maria Sa Rolul i-o cere, permanent in garda, cu alonja ridicata, gata sa dea pumni acolo unde nimeni nu se asteapta, lasind impresia de om fara prejudecati, libertatea sa ascunzindu-se precum misterul mortii lui Tinu. „E doar o voce a celor care trebuie sa spuna“, i-am sintetizat profilul lui CTP unei colege, zilele trecute. „Ba e de-a dreptul in misiune!“, a replicat taios.
Sigur ca toata cohorta din Clubul Roman de Presa, patronata de Popescu, nu e decit o adunatura de utecisti santajabili, uaseceristi turnatori, tuteri ai structurilor, haladuitori purtati de vint sau de alte anagrame ale sistemului, capabili de orice gest numai sa-si mentina privilegiile de casta. Ei nu au cum sa jeleasca disparitia unor tineri. Ei nu au ochi decit pentru propriile mariri si indestulari de conturi. Drama piesei cu roluri jucate este ca ei poarta blazonul breslei, imprumutind tinerilor doar veleitarismul morbid.

De ce nu se retrag mogulii presei romanesti sa-si depene amintiri nepotilor? De ce nu vor sa traiasca pentru a-si povesti viata? Vreunul dintre ei ar putea deveni miine-poimiine un Marquez cu simbrie balcanica sau un Coelho autohton dupa care sa plinga gospodinele sau poate chiar un scriitor de scenarii hollywoodiene. De ce nu?
In acelasi timp, jucatorii de valoare ai tinerei generatii, oameni nemistuiti de temerile „de dosar“, nu au unde sa scrie. Locurile neprihanitilor sint demult ocupate. Mai precis, nu s-au scos inca la concurs. Si nici marii investitori nu au de unde sa-i cunoasca. Nu apar la televizor.
Pina la curatenia din sufrageria Clubului, Adriana Istodor a plecat putin sa vesteasca ingerilor ca pe pamint a mai ramas ceva curat.